Search
  • TeoStan

Inexprimabilul devenit traductibil in timp de pandemie

The following article published in Romanian is based on an interview with professor Otilia Baraboi, the Executive Director of the American Romanian Cultural Society in Seattle, WA. It looks at how a local diaspora organization swiftly adapted to the challenge imposed by the physical distancing measures required by the COVID-19 pandemic and how it turned the experience into an opportunity to evolve.


The interview follows the autobiographic personal narrative of the community leader from her formative years in Romania looking at the childhood challenges on which her resilience and success are founded. The narrative centers on extended family of mentors and friends who shaped her deep emotional attachment to her native city and its literary circles. The impact of these spiritual and literary mentors informs to a great extent her understanding of self in the current American social context as a nurturing mentor of “heritage language students,” youth of Romanian descent.


The interview is an opportunity to discuss linguistic barriers in self actualization and the need to create safe spaces for cultural identity affirmation within the host society. The article tackles the needed adaptation of heritage language teaching programs into standardized virtual courses that incorporate a comprehensive cultural context as well as the impact these programs have on multi-generational immigrant family interactions.


The community organization implemented a successful shift not only in its language teaching programs but also in adapting the Romanian Film Festival in Seattle into an online platform of regional reach, the new “Virtual Cinema of Eastern Europe.” The virtual experiences of this platform are supplanted with interactive sessions involving guest actors or film directors. To create public safe spaces of reflection, the organization hosts book clubs or interviews with local artists who reflect on the shared experiences of the community through current challenges.


The conversation with Professor Baraboi touched on the experience of life in the American diaspora as one enriching through constant dialogue with other cultures, not one of loss in the authenticity of one’s Romanian heritage brought to our nation of nations. The article ends with the call to reflect on our reactions to the pandemic and perceive the experience as a challenge to express ourselves and our values better through intercultural dialogue anchored in the need for solidarity.


An edited version of this article written in Romanian appears published in the June edition of Revista Cultura.



Inexprimabilul devenit traductibil in timp de pandemie

Interviu cu Otilia Baraboi, Profesor Doctor și Director Executiv al Asociației Non-Profit ARCS (American Romanian Cultural Society)


Experienta pandemiei in diaspora americană poate fi vazută ca “o minunată nefericire.[i] Ar putea fi sansa de a cataliza mobilizarea necesara unei evolutii a capacitatilor organizationale care deservesc o identitate culturala hibrida, prea putin inteleasa in spatiul public, cea de a fi roman american? Lecția de viață a interlocutoarei mele ar putea fi considerată un eveniment traumatic, însă experiența sa ulterioară se distinge ca o componentă fundamentală a unui comportament rezilient si al unui parcurs profesional de mare succes.

Primul caz de deces cauzat de COVID-19 anunțat in Statele Unite ale Americii a fost pe 29 februarie în statul Washington, avand drept consecinta inchiderea fulgeratoare a universităților și anularea evenimentelor publice cu un înalt potențial de a arunca comunitatea din jurul Seattle-ului într-o stare de anxietate paralizatoare. Tot din Seattle a venit însă si primul răspuns rezilient al unei organizații comunitare fata de provocarea impusă de distanțarea fizica si de carantina.

Comunitatea de români americani din acea metropola este una dintre cele mai influente si eficient organizate comunități, beneficiind de programe culturale implementate profesional de catre Societatea Culturala Americano Româna (ARCS) având-o ca director executiv pe Otilia Baraboi, lector universitar la UW, și co-fondatoare a organizației, împreună cu Ileana Marin. ARCS se bucură de resurse umane substanțiale, urmând standardele cele mai înalte de profesionalism, cu donatori institutionali si parteneriate de care beneficiază puține alte organizații ale diasporei americane. Excelența și reușita lor instituțională pot reprezenta un model pentru multe alte organizații ale diasporei cu mai mica vizibilitate, pentru care acest an va fi unul de cumpana.

Condițiile impuse de distanțarea fizica au înghețat activitățile multor organizații, dar ARCS a găsit resursele si creativitatea necesare pentru a-si adapta programele si, nu putem decat spera, că va evolua către structuri ce pot deservi diaspora la o scara mai largă. După șapte ani de implementare a unor programe culturale de înaltă calitate si de construire a unei reputații impecabile, ARCS se pregătea in ajun de pandemie de un mare pas, o primă gală cu invitați de vază, cu obiectivul de a strânge fonduri pentru lansarea unui nou proiect. Acesta întrevedea cercetarea și standardizarea predării limbii materne în spațiul american. Elegantul eveniment a fost costisitor, și din nefericire, a trebuit să fie anulat cu doar două zile înaintea impunerii măsurilor de carantină. Otilia și echipa sa iși puneau mari speranțe în strângerea de fonduri pentru această inițiativă, dar din scrumul speranțelor arse de pandemie a rasărit rapid un răspuns pe măsură.

Evacuați din spațiul închiriat pentru implementarea cursurilor de limba română, ARCS a migrat rapid toate cursurile online, atât cele pentru copiii româno americani cât și cele pentru adulți. “Tuturor ne-a trebuit ceva timp să înțelegem și să acceptăm că izolarea în carantină va fi o transformare cu impact pe termen lung,” marturisește profesoara Baraboi într-un interviu acordat cu generozitate în această perioadă agitată, de adaptare la ‘noul normal.’ Deschiderea sa de a-mi vorbi despre drumul său formativ, și transformarea într-un lider al diasporei au condus interviul către aspecte mult mai profunde legate de angajarea personală în aceste eforturi comunitare, și necesitatea acestui tip de organizații.

Amintirea copilăriei la Iași nu este una fericită pentru Otilia, ci umbrită de situația tragică a mamei bolnave timp de 22 de ani, captivă in situația izolării sociale impuse de statul totalitar care promova imaginea societății comuniste sanătoase, fără persoane cu dizabilități. Încă de la varsta de șase ani Otilia s-a ocupat mult de mama sa, contempland ani de zile “ce înseamnă sa fii tintuita, practic, izolată, in propria-ți casă.” Mama sa avusese un accident vascular urmat de o pareza ce o împiedica sa vorbeasca, iar copilul maturizat precoce a preluat rolul de interpret al mamei pentru ceilalți. “A fost cea mai crunta experienta a inexprimabilului in viata traita, si ma fascineaza lucrul acesta în continuare. Am scris o teza pe aceasta tema cand am ajuns in Statele Unite, o teza despre poetica si politica intraductibilului bazata pe Cioran, si pe imaginarul limbilor române si franceze.” Între imaginea unei mame “țintuite de boală in propria casa” si imaginea unui copil care își asumă rolul de a face traductibil pentru cei din preajmă inexprimabilul situației, nu se află doar suferința unei familii captive in iluzia deschiderii spre lume. Avem de-a face aici cu o ipostaziere a poeticii intraductibilului și a rezilienței individuale, familiale și de grup etnic.

Alegerea profesiunii si a partenerului de viata formeaza punctele nodale ale existenței noastre. Fiecare intalnire este un viraj, o perioada sensibilă de negociere între istoria intimă si discursul social. Evenimentele de viață, casatorita si nașterea copiilor aduc pe tapet noi provocări si noi raspunsuri. La 24 ani, Otilia s-a casatorit si a emigrat in Seattle unde partenerul de viata, (un om împlinit profesional, originar si el din Iași), este angajat la Microsoft. “Mi sa părut că plecăm temporar. Ca om de litere nu poți să-ți părăsești țara niciodată, pentru că nu există nicio șansă să te realizezi într-o limba straină, decât după o perioadă foarte îndelungată de timp.” Ajunsă in Seattle a făcut un masterat in literatura franceza la Universitatea Statului Washington, urmat de o alta specializare in literatura si estetica la Geneva, si in final un doctorat. După primii ani de ajustare au venit cei doi copii, si odată cu venirea lor, realizarea, si poate resemnarea, “ca trebuie sa ramanem aici, ca acești copii sunt romano americani.”

Apariția copiilor aduce in discutie idea copilăriei trăite in Iași, si cu ea, imaginea unei eventuale reintoarceri. Otilia mi-a vorbit de “casa bunicilor” definită ca un “loc sfant” in Iași, oraș ce reprezinta locusul celei mai “frumoase si exuberante vârste cu încărcături emoționale, cu cărți citite, si prietenii extraordinare.” Este locul in care i s-au oferit afectiunea si solidaritatea vecinilor “care aveau grijă de mine pentru că eram prea mică, pentru o sarcină atât de grea”, apoi îndrumarea “profesorilor care au crezut in mine,” si prieteniile legate ce au substituit rolul unei familii in formarea sa. Identifică in persoana profesoarei de engleza din scoala gimnaziala, un “tutore de rezilienta” si descrie ca esențial evenimentul care a starnit pana la lacrimi admiratia acesteia. La cerința profesoarei Rodica Vulcănescu de a redacta o scrisoare, interlocutoarea mea a scris o ‘scrisoare către soare,’ un exercițiu nu doar de exprimare in alta limba decat cea maternă, ci si de afirmare a unor aspiratii inalte, a unei creativități, talent și maturități neașteptate. Afectiunea manifestată de profesoara a orientat-o probabil in alegerea carierei. In liceu a corespondat cu un baiat din Belgia, si prin intermediul acelei corespondențe a dezvoltat o pasiune specială pentru limba franceză, culminând de altfel cu studiile sale si in perioada facultății.

Tot in timpul liceului a fost “adoptată” într-un alt lăcaș de suflet pentru ieșeni, “bojdeuca lui Ion Creangă,” unde avea loc un cenaclu literar saptamanal, condus de muzeograful de atunci Constantin Parascan, si de soția sa Oana Lazar, poetă si realizator de programe la TVR Iași. “Ei m-au adoptat cumva. Chiar daca familia mea nu a putut sa imi ofere afectiunea si validarea de care aveam nevoie, am gasit-o in alta parte, la profesori, la prietena mea din copilărie, și la acești prieteni mult mai in varsta decat mine si care m-au îndemnat la scris. Am citit in cenaclul „Ion Creangă” unde am debutat in clasa a unsprezecea cu proză, si de atunci am continuat sa scriu.” Aceste prezențe securizante i-au creat impresia de a fi inteleasa si ocrotită in demersurile zilnice încărcate de dificultățile cotidianului, si i-au sadit atasarea față de valorile culturale ale orașului. Ascultand-o vorbind despre ‘bojdeuca adoptiva’ tind sa cred ca originile ARCS au fost demult sadite in sufletul ei si ca la baza eforturilor personale sta aceasta nevoie de a împărtăși cu proprii copii, si cu cei formați de ea in Seattle, ceva din trăirile acelei apartenențe într-un mediu cultural valorizant.

Prezenta acestor tutori literari ca familie spirituala in mediile culturale ale Iasului a conferit Otiliei aspiratia de a se împlini ca om al literelor, prin merite personale. “Pana la 24 de ani am intrat in cercurile literare din Iași care erau antrenate.” A ajuns să-l cunoască pe prozatorul Dan Lungu si să participe la activitatea grupului literar Club 8 înființat de aceasta, alături de alți scriitori precum Horațiu Decuble, Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu. În anii nouăzeci. mișcarea a publicat un manifest “impotriva zgurei care a rămas după communism si a inertiei” din instituțiile culturale ale orașului, cat si împotriva “ierarhiei îmbâcsite din mediile culturale și universitare.” Determinarea de a “zgudui si curăța lumea” nu a fost doar un gest literar, ci unul angajat prin voluntariat, in organizații alternative, cu misiuni sociale, si asta cu mult inainte sa apara conceptul de organizații cu rol in educarea spiritului civic. Atribuie Iașului “un spirit care a dat niște nume si valori edificatoare literaturii române; cu un spirit al locului si al timpului de o efervescență creatoare deosebită, din care ne hrăneam ca scriitori.” Acel spirit i-a determinat pe prietenii ei din studenție sa stabileasca la Iasi Festivalul Internațional de Literatură și Traducere FILIT, cel mai mare festival de acest gen din Europa de Est. Implicarea sa in voluntariat si în organizații civice in Iași, i-a dovedit ca din puține resurse se poate construi trainic, fără a aștepta ceva de la stat, si acest ethos l-a aplicat si in Seattle prin înființarea ARCS.

“Daca societatea nu îți oferă o voce, un loc, un spațiu in care sa fi ascultat, auzit, in care sa intri in dialog cu ceilalți, atunci este datoria ta sa creezi acest spatiu.”

Crede cu tărie că “Daca societatea nu îți oferă o voce, un loc, un spațiu in care sa fi ascultat, auzit, in care sa intri in dialog cu ceilalți, atunci este datoria ta sa creezi acest spatiu.” Ajunsa in SUA acum 20 de ani s-a lovit din nou de un “vid al neputinței de exprimare,” o experienta ce a reactualizat interesul fata de lumea necuvântului si a blocajului de a-ți exprima fidel gândurile formulate în limba maternă. “Am invatat cu greu sa accept ca vin dintr-un neant, pentru ca aici nimeni nu știa nimic despre România.” Inițial percepea unele întrebări drept jignitoare, de o ignoranta revoltătoare, si a trebuit ca timpul sa treaca pentru a înțelege ca in acest context american ești forțat sa adopti identificarea cu “o anumită categorie a subalternului, care nu are o voce, care nu poate fi pe deplin înțeles, care vorbește ‘limba barbarilor’.” Depășirea granițelor țării transformă individul in interlocutor ‘cu accent.’ Primul obstacol social trăit este neputință de a te exprima plenar, de aici si dificultatea de a avea o cariera de ‘om de litere.’ Mi-a relatat povestea unor prieteni cu o carieră in lumea literelor in România (Radu Paul Gheo și Alina Radu), care odată ajunși in Seattle cu un green card câștigat la loteria vizelor, au avut revelația drumului extrem de lung si anevoios pe care ar fi trebuit să-l parcurgă pentru deveni acceptați ca scriitori in societatea gazda. Considerând că nu se merită sacrificiul, aceștia s-au întors în Timișoara după un an. Din acest exemplu, am remarcat modul rezilient in care Otilia reflecteaza asupra propriilor competente, talente si realizari pe care mi le-a oferit ca parti esentiale din autobiografia narativă. Cariera sa academică, poziția sa universitară si succesul ARCS sunt structurate cu răbdare pe acel refuz de a fi tintuita de societate într-o izolare anonimă, a subalternului, de nevoia afirmării plenare nu doar a eului într-un mediu securizant, ci a întregii comunități de suflet careia încearcă să îi confere autenticul grai in societatea gazdă.

Contemplarea a ceea ce suntem se produce prin prisma sistemului personal de valori achiziționate in familia de origine, dar si prin modul in care suntem percepuți de cei cu care interactionam într-un spațiu cu valori prestabilite. Ce știu eu despre mine poate fi bulversat uneori de ceea ce se spune despre mine, lucru care, la randul sau poate fi integrat sau rejetat de la un moment la altul in diferite etape ale ciclurilor vieții. Spațiul securizant creat de ARCS, tind sa cred că are menirea de a afirma pozitiv o identitate valoroasa, aceea de a fi roman american, și de a-i oferi acestei identităti o istorizare rezilienta.

“Este foarte important pentru cea de a doua generație de români americani sa se simta acasa in aceasta identitate hibrida. Trebuie sa se simta validati la nivel local. Să își perceapă multiculturalismul ca pe o valoare."

Societatea americana este o societate hibrida care absoarbe si este imbogatita de bagajul cultural al imigrantilor, fiind simultan competitiva și selectand doar vocile puternice a celor ce știu să își afirme cu perseverență valorile. Otilia considera ca “este foarte important pentru cea de a doua generație de români americani sa se simta acasa in aceasta identitate hibrida. Trebuie sa se simta validati la nivel local. Să își perceapă multiculturalismul ca pe o valoare. Deseori acești copii, daca nu li se oferă instrumentele necesare pentru a înțelege de unde vin si in ce mod acea identitate hibrida poate fi constructiva, ei o refuza si se lasa asimilați.” Programele online de limba romana ARCS creaza conditiile acelui spațiu securizant de formare si afirmare, iar platformele virtuale pot fi o oportunitate de adaptare pe termen lung. “Pierderea contactului saptamanal fizic cu copiii care sunt parte din familia noastra extinsa in comunitatea locala” a fost o provocare care a dus de fapt la o intensificare a sesiunilor si surprinzător la elevarea interesului copiilor. Nu doar copii sunt mai implicați, dar si părinții devin activi in completarea expunerii culturale, si acest lucru a devenit o experienta frumoasa, bogată si benefică pentru copii. Ca profesoara de franceza timp de saptespreze ani la Universitatea statului Washington, Otilia a observat ca exista o mare diferenta intre a preda limba unor oameni care nu se identifica emoțional in contextul cultural al limbii, si a preda limba unor copii romano americani (care uneori tind sa evite aceasta limba mostenita in familie). Pentru aceștia, limba româna are o încărcătura emoțională puternică, greu de conștientizat și de gestionat fără o îndrumare avizată. Presiunea creata de greselile copiilor in limba mostenita aduce cu sine sentimentul ca nu aparțin cu adevărat comunității lingvistice, (deși acele greșeli sunt inadvertente fără un context cultural care sa le dea sensul autentic al cuvintelor). Echipa ARCS a creat in acest sens tabere de limba romana, care propun o mai mare expunere a bagajului cultural contextualizat, o predare a culturii si istoriei recente a României. Predarea limbii materne in comunități constituite pe un patrimoniu cultural distinct necesita o abordare specială, si Otilia considera necesara standardizarea unei metodologii de predare cat si stabilirea unor școli locale laice specializate care sa activeze in diferitele centre ale diasporei. Predarea limbii in diaspora cere un limbaj tehnologic actualizat si o metoda bazată pe proiecte cu o relevanță emoțională în plan individual. Contrar așteptărilor și normelor pedagogice din țară, distribuirea unor manuale generice de gramatica a limbii nu îi ajută cu nimic pe acești copii în procesul de învățare și reconectare cu limba moștenită în familie. Mi-a vorbit despre lipsa bunicilor resimtită in familiile din diaspora, lipsa de istorizare a familiei, a rădăcinilor ce confera un context identitar indispensabil copiilor. Dorește să inițieze exerciții de conectare a copiilor cu bătrânii din comunitate, vorbitori nativi ai limbii, si să-i implice pe copii in colectarea unor narațiuni ce ar putea fi publicate într-o carte. Pentru astfel de proiecte nu exista încă sprijin financiar iar in timp de pandemie si criza economica perspectivele unei astfel de alianțe par mult îngreunate.

Nu doar copiii s-au bucurat de adaptabilitatea rapidă a ARCS la cerințele impuse de mediul restrictiv al carantinei, ci si programele culturale destinate adulților au fost reinventate pentru a adresa nevoile celor tintuiti in casele lor cu posibile anxietăți ce se cer a fi împărtășite. Echipa ARCS a migrat rapid Festivalul de Film Românesc din Seattle. După șapte ani de colaborare cu Festivalul de Film Internațional de le Seattle (SIFF), cel mai mare festival de acest gen de pe continentul American, ARCS a primit vestea socanta ca acesta nu doar ca va fi anulat in timp de pandemie, dar ca întreg personalul festivalului a fost concediat. Socul a fost prilej de reevaluare si adaptare pentru a crea sustenabilitate in timp de criza. Echipa ARCS a migrat festivalul de filme românești online si a creat o platforma largita Cinemateca Virtuala a Europei de Est. Conceptul a crescut organic din experienta pozitiva de a intra in dialog cu regizorii filmelelor din sesiunea precedenta a festivalului (care marca 30 de ani de la căderea regimurilor comuniste). Repozitionarea este inteligent gandita ca vehicul ce ar permite atragerea unui public mult mai larg si o vizibilitate sporită pe întreg continentul american in contextual actual de criza. Otilia mărturisește că soluția si modelul acestei adaptări oportune îi aparțin lui Tudor Giurgiu, “el s-a mișcat rapid, este un vizionar, a consolidat TIFF-ul (Festivalul de Film International Transilvania) cu o platforma virtuală, TIFF Unlimited, creând printre primele programe de acest fel.” Noul proiect virtual dedicat filmului românesc de la Seattle se va bucura, pe lângă vizionarea online a unor filme prezentate la festival din 2014, si de o componenta socială vitală, organizarea unor sesiuni pe zoom, numite “Filmul la cafeaua de dimineata.” In cadrul acesta virtual, regizori si actori sunt invitați sa discute cu publicul, oferind o experienta actualizata, nu doar de retrospectiva.

O alta initiativa ARCS este blogul “Povesti de pe zidul carantinei” cu interviuri acordate de colaboratori locali și prieteni ai asociației din România, care prin întrebări sa expuna o reflecție asupra experientei si trăirilor din comunitate. Nevoia unui dialog public cu formatori de opinie din lumea culturala a diasporei are menirea de a aduce impreuna comunitatea si a verbaliza trăiri poate negraite, dar interiorizate de fiecare in aceasta perioada. In finalul interviului am provocat-o pe interlocutoarea mea la o apreciere asupra perspectivelor de sustenabilitate a programelor culturale românești in diaspora, tocmai in acest mediu ireal de provocator al epidemiei si al tendintei gravitationale de a închide programe si servicii comunitare curente, mai ales acum, cand este si mai mare nevoie de ele. I-am vorbit despre speranta mea: ca aceasta pandemie sa catalizeze transformarea expertizei acumulate in mici organizații dispersate pe întreg continentul american într-o capacitate organizationala si operativa comuna care sa deserveasca prin parteneriate, training reciproc si acreditari, profesionalizarea si sustenabilitatea imbunatatita a serviciilor comunitare, chiar si in comunități mai mici si mai vulnerabile. “Ne-am citit gandurile,” empatic si ea mi-a vorbit de speranta ei ca pe termen lung să poată contribui la dezvoltarea unor parteneriate cu o serie de instituții autonome ale comunității românești, care in viziunea ei ar trebui sa funcționeze într-un regim similar cu cel al Alianței Franceze. Mi-a vorbit însă si de nevoia asociativă si de dialog într-un context mai larg al solidarității cu alte comunități din Europa de Est. Percepe ca un obstacol “sindromul autoizolarii, cel al exceptionalitatii” de care suferă romanii contaminați cu ideea ca limba maternă ar fi o “insula de latinitate” între popoare ce vorbesc alte limbi slavone sau fino-ugrice. “Noi intotdeauna vorbim despre limba noastra ca fiind intraductibila, acest lucru arătând o resemnare că nu se traduce suficient din limba română în alte limbi, mai ales în engleză. Da, traducerea întotdeauna este si o pierdere, dar castigul este atat de mare incat nu ar trebui gandit ca o trădare. Este fascinant cum la nivel imaginar al memoriei colective, concepția insulara pe care o avem față de limba are un impact profund asupra conștiinței colective.”

Experiența vieții in diaspora americana este una a imbogatirii prin dialog constant cu alte culturi, nu o pierdere a unicității. Complexul insularitatii lingivistice intre alte minoritati Central si Est Europene, dar si cel al insularitatii in multiple entități mici comunitare hiper localizate tinde a nu răspunde nevoilor si intereselor curente. Evolutia diasporei pe continentul american este astfel plasată intr-o anonimitate/obscuritate publica intraductibila într-o societate americana, care valorizeaza abilitățile individului si ale grupurilor de a-si proteja drepturile si valorile prin libertatea de exprimare. Pandemia este o provocare si o sansa a transformarii inexprimabilului intr-un dialog traductibil ancorat in nevoia de solidaritate.


[i] Termen folosit in sensul dat de Boris Cyrulnik in cartea „Un merveilleux malheur” (1999) „On s’est toujours émerveillé devant ces enfants qui ont su triompher d’épreuves immenses et se faire une vie d’homme, malgré tout. Le malheur n’est jamais pur, pas plus que le bonheur. Un mot permet d’organiser notre manière de comprendre le mystère de ceux qui s’en sont sortis. C’est celui de résilience, qui désigne la capacité à réussir, à vivre, à se développer en dépit de l’adversité. En comprenant cela, nous changerons notre regard sur le malheur et, malgré la souffrance, nous chercherons la merveille."


167 views
IRF

The IRF is incorporated in the District of Columbia as a nonprofit under Title 29 Chapter 4. The IRF is established within the meaning of section 501(c)(3) of the Internal Revenue Code of 1986, as amended, or the corresponding provision of any future Federal tax law (“Section 501(c)(3)”).

Email: info@immigrationresearchforum.org

Phone: 202-569-3310

 

 

 

© 2019 Immigration Research Forum | 4418 Lingan Rd. NW, Washington, DC 20007 | 202-569-3310 |  The views and opinions expressed in the media, comments, or publications on this website are those of the speakers or authors and do not necessarily reflect or represent the views and opinions held by IRF.

Terms of Use  |   Privacy Policy