IRF

The IRF is incorporated in the District of Columbia as a nonprofit under Title 29 Chapter 4. The IRF is established within the meaning of section 501(c)(3) of the Internal Revenue Code of 1986, as amended, or the corresponding provision of any future Federal tax law (“Section 501(c)(3)”).

Email: info@immigrationresearchforum.org

Phone: 202-569-3310

 

 

 

© 2019 Immigration Research Forum | 4418 Lingan Rd. NW, Washington, DC 20007 | 202-569-3310 |  The views and opinions expressed in the media, comments, or publications on this website are those of the speakers or authors and do not necessarily reflect or represent the views and opinions held by IRF.

Terms of Use  |   Privacy Policy 

 

Search
  • TeoStan

Profilul rezilienței identitare în diaspora: Scriitoarea Cristina Bejan

This article, available only in Romanian, deals with the composite cultural identity affirmation of second-generation Romanian-Americans, the parental grounding of a uniquely Romanian cultural affinity within an American social setting and the personal journey of dealing with the tormented past of the parent’s native country. The profile of the young artist and scholar struggling with her composite cultural identity highlights the vital process of personal storytelling as a mechanism of nurturing resilience, of constructively reaffirming belonging to both native and host cultures. It is a positive profile in how a second-generation immigrant successfully navigates her constructed identity as based on a genuine assumption and understanding of the difficult life choices taken by her predecessors and of positively imagining self in that continuum. The article was published first in Revista Cultura in June 2019.

Pentru a înțelege ce anume din cultura românească trezește interesul tinerilor crescuți în medii multiculturale din străinătate, trebuie să înțelegem cine a transmis inițial acel sentiment de coeziune socială și de raportare la identitatea românească și cine a hrănit acel aspect identitar opțional în existența independentă, de adult, a celor ce și-au trăit întreaga viață în afara hotarelor țării.


Orice discuție legată de reziliența identitară și de raportarea acestor tineri la cultura actuală a României trebuie să ia în considerare percepțiile părinților proiectate asupra copiilor, ca și contextul formării lor identitare ca adulți. Făcând parte din comunitatea româno-americană din zona metropolitană a Washingtonului, am deschis această discuție cu un grup de familii ai căror copiii, unii dintre ei adulți cu cariere bine închegate în zonă, și-au petrecut întreaga viață aici, dar rămân legați de identitatea românească. Din discuțiile avute redau concluzii personale incipiente și o singură poveste de viață care sper să reprezinte ceea ce s-ar putea numi un profil pozitiv de reziliență identitară în diaspora. Las intenționat nediscutate aici concluzii pertinente legate de necesitatea schimburilor academice și a burselor de studii, a platformelor de susținere a tinerilor artiști din diaspora sau rolul central ce trebuie jucat de centre culturale pe un continent atât de vast precum cel american.


Vârsta, motivațiile și circumstanțele emigrării părinților, cât și atitudinile structurate de aceștia față de țara de origine au un impact primordial în afilierea afectivă a tinerilor. Nostalgia părinților ajunși în Statele Unite pare în genere expusă unei suspendări în timp, o comemorare perpetuă a poveștilor personale de viață, o conservare a tradițiilor, și nu neapărat o raportare actualizată la dinamica culturală și la transformările curente ale țării de origine. Pentru tinerii născuți sau formați de la o vârstă fragedă în medii multiculturale din afara țării, bagajul cultural specific românesc este unul opțional, ce poate fi afirmat sau marginalizat în dinamica formării fiecărui individ. Contextul și perioada de emigrare a primei generații, a părinților, și identitatea compusă a acestora, cupluri cu bagaje definite de proveniență sub-regională, multi-etnică sau confesional mixtă, au un impact major asupra atitudinilor transmise celei de-a doua generații.


Atașamentul față de valorile expuse de părinți nu determină însă în totalitate raportarea acestora ca adulți la identitatea moștenită de român. În discuțiile avute cu mai mulți tineri am remarcat distincția făcută de ei între afilierea afectivă determinată de părinți și experiența de auto-descoperire, de maturizare și de regăsire personală ca adult, de structurare a propriilor atitudini față de identitatea românească. Fiecare dintre ei mi-a vorbit despre descoperirea României prin vizite în țară, despre călătorii care le-au oferit șansa de a-și înțelege mult mai bine propriile rădăcini, propriile trăiri și reflexe. Unii au vorbit despre nevoia personală de a înțelege istoria recentă a țării, menționând descoperirea cărților lui Neagu Djuvara și, în genere, cu toții au centrat discuția pe noul val al cinematografiei românești, către filme ce abordează fără menajamente teme dificile atât din perioada comunistă, cât și teme sociale recente. Festivalurile de film românesc promovate doar în ultimii ani de Ambasada României au avut deja un impact major în exportarea unui limbaj vizual autentic comun. Este un limbaj plin de referințe la teme de interes pentru acești tineri, teme în legătură cu care ei sunt deja sensibilizați prin poveștile personale ale părinților. Impactul noului val cinematografic românesc în diaspora este indubitabil. Numele regizorilor acestui val, precum Crisitian Mungiu, Radu Jude, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu sau Adina Pintilie, curg cu mare ușurință și stârnesc discuții și opinii diverse. Nu le redau tocmai pentru a puncta că, indiferent de propria poziționare față de subiect, acești tineri se raportează prin film la viața culturală actuală a României. În schimb, propun să luăm în considerație povestea de viață a unuia dintre acești tineri româno-americani aflați în căutarea rădăcinilor.


Am cunoscut-o pe scriitoarea Cristina Bejan în perioada în care locuia la Washington și am rugat-o să-mi împărtășească drumul său de afirmare a identității culturale mixte. Ca și ceilalți tineri, mi-a relatat cum sentimentul de apartenență la identitatea românească a fost în mare parte inoculat familiei de tatăl său, dr. Adrian Bejan, preofesor la Universitatea Duke din Carolina de Nord. Nostalgia identitară transmisă de părinți copiilor aflați la a doua generație a emigrării este o poveste familiară multora, dar cea a Cristinei pare a fi completată de valorizarea sa ca adult în cadrul comunităților din diaspora, aspect ce a încurajat interesul său față de cultura și intelectualitatea României. Acest aspect al istorisirii ei personale este important câtă vreme cadrul local de asociere identitară a comunităților diasporei, în genere, informal, organic dezvoltat și centrat pe conservarea unor tradiții, are capacitatea de a menține viu sentimentul apartenenței participanților la spațiul cultural românesc.


Reflecția intimă a Cristinei asupra originilor ei românești începe cu un inventar al bunurilor personale, o adevărată zestre de obiecte legate de țară, ii brodate, brâuri, cărți și bunuri cu încărcătură emoțională transmisă de părinte, același părinte care își adormea fiicele în fiecare seară cu povești din copilăria sa trăită în România. Familia Bejan, povestește Cristina, trimitea în mod regulat pachete cu atenții familiei extinse din Galați, iar acest ritual al pachetelor le conferea tinerelor fete un rol de responsabilizare și grijă față de cei despre care știau atât de puțin cât timp România era încă sub comunism. Cristina nu putea spera să viziteze România pentru că tatăl ei fugise din țară și devenise dușman al statului. Patria tatălui devenise un spațiu mitic, intangibil și poate tocmai această lipsă de perspectivă a dus la decizia de a nu învăța limba română din copilărie. Povestea apartenenței identitare părea lipsită de speranță, o poveste comună a încercării de a ușura integrarea copiilor în societatea adoptivă prin folosirea exclusivă a limbii engleze. Și totuși, povestea Cristinei nu este cea a generației pierdute irecuperabil, a generației disipate prin pribegiile părinților, ci povestea unei tinere împlinite, cu succes profesional și cu o viață artistică bine înrădăcinată în societatea americană pe cât este de tributară culturii și literaturii românești.


Cristina susține că cea mai vie amintire a copilăriei este legată de Revoluția din 1989. Luna în care se născuse fratele ei era și luna în care a căzut zidul Berlinului. Toată familia era lipită de televizor încercând să absoarbă transformările. Căderea lui Ceaușescu a adus atâta fericire în casa Bejan încât Cristina își amintește cum tatăl ei dansa de bucurie cu ea și sora ei. Pentru tatăl său, vestea însemna libertatea de a-și vedea familia și de a-și aduce fiicele în țara de origine. În 1990, Bejanii i-au găzuit pe regele Mihai, regina Ana și principesa Margareta în prima lor vizită oficială în Carolina de Nord. Cu sprijinul decanului universității, familia Bejan a atras o mică comunitate românească de studenți în jurul campusului și a găzduit români de la care fetele au început încet să învețe limba română. A urmat, în anii ’90, un șir de călătorii la București, Galați, Iași și Sinaia. Între timp, comunitatea din Carolina de Nord a crescut și a organizat evenimente în care tinerele fete au început să învețe să gătească mâncăruri tradiționale și să poarte costume populare. Mulți dintre studenții atrași au urmat cariere în Statele Unite și Canada, iar alții s-au întors în România. Această efervescență de socializări cu tineri veniți din țară s-a completat cu viața din intimitatea familiei. Anii ’90 au fost o perioadă de descoperire nu doar a României ca spațiu real, dar și de auto-descoperire.


Adevărata confruntare ca adult cu identitatea românească a avut însă loc doar în anul 2000, când părinții au trimis-o pe Cristina la o școală de limbă română, la Institutul Cultural Român din Baia Mare. A urmat un stagiu la Freedom House în București în 2002 și apoi facultea, în cadrul unui program independent de studiere a limbii române la Universitatea Northwestern, unde și-a descoperit pasiunea pentru opera lui Mircea Eliade. În 2004, a câștigat prestigioasa bursă Rhodes, care i-a permis să studieze istoria României la Universitatea din Oxford. Acolo a început cu adevărat formarea sa reală în cultura și istoria românească, dar și specializarea sa ca student la filosofie, interesată fiind de teoriile politice ale proceselor de democratizare. Specializarea ei academică s-a axat pe cercetarea perioadei interbelice, pornind de la întrebarea de ce a eșuat democrația în România atunci și de ce sunt instituțiile democratice sub un continuu asediu pâna în prezent.


Într-o vizită cu familia la Paris, intrând întâmplător într-o librărie, a descoperit o carte, acum de mare notorietate, scrisă de Alexandra Laignel-Lavastine despre Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran și relația lor cu fascismul. Cartea a stârnit un studiu aprofundat al raportului celor mai luminate minți ale intelectualității românești cu extremismul politic și al propriilor lor contribuții la colapsul instituțiilor democratice din acea perioadă. În facultate, Cristina urmase și o specializare în teatru și dramaturgie. Descoperirea acestor modele intelectuale cât și admirația pentru Eugen Ionescu, care a rămas toată viața un democrat liberal, i-au creat Cristinei o structură clară de valori în raportarea identitară și intelectuală. Interesul personal în cercetarea membrilor Tinerei Generații a condus-o la descoperirea celorlalți membri ai grupului mult stimat: Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu și Haig Acterian. Petru Comarnescu a devenit personajul-cheie al studiului și al tezei sale de doctorat. Cristina a descoperit în arhiva personală a acestuia din cadrul Bibliotecii Academiei Române o mină de aur plină de informații despre Asociația Criterion. Întrebarea de ce intelectualii români au sprijinit fascismul își putea găsi acum răspunsul prin prisma surselor bibliografice descoperite. În 2007, Cristina a câștigat o bursă Fulbright pentru continuarea cercetărilor în România, fiind delegată la Universitatea din București. În acea perioadă scria unul dintre primele sale texte de teatru, „Colombo Calling, o piesa din Sri Lanka”, care s-a bucurat de un spectacollectură la Teatrul Foarte Mic și Museo Café, având-o în rolul principal chiar pe Maia Morgenstern. Cristina a revenit în Statele Unite pentru a-și susține teza de doctorat în calitate de cercetător bursier „Yetta și Jacob” la Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite în Washington DC. În anul următor a predat istorie și cultură românească la Universitatea Georgetown, în calitate de cercetător post-doctoral la catedra „Ion Rațiu”, deținută atunci de profesorul Charles King și în prezent de profesorul Dennis Deletant. Cursurile predate studenților de la masterat s-au axat pe „eșecul liberalismului în România interbelică” și pe „marile figuri culturale românești ale secolului 20”. Cursurile au avut și o componentă artistică, punerea în scenă a unei piese românești, „Zalmoxis” de Lucian Blaga, tradusă de Doris Plantus-Runey și jucată de studenții Universității Georgetown împreună cu actori locali din capitala americană. În acel an, a început o colaborare semnificativă cu Ambasada României în Statele Unite, concretizată prin prezentarea spectacolului și a lucrărilor studenților americani în cadrul ambasadei.


Viața ei în zona metropolitană a capitalei americane a împletit identitatea culturală românească cu abilitatea de a funcționa în rigorile academice și profesionale ale societății americane. S-a implicat în stabilirea organizației Alianța – o entitate fondată de foști ambasadori americani în România, ce dorește să reprezinte grupurile din diaspora, în special pe cele cu interese comerciale în România. Cristina a rămas membră a consiliului acestei entități până în prezent. Pentru prima gală a organizației, Cristina a regizat piesa „Pentru o femeie barbară” a dramaturgului românoamerican Saviana Stănescu. Profesional, în calitate de cercetător la Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite, a scris articole despre prizonierii români din lagărele de concentrare din Africa, precum și despre lagărele și ghetourile din România. În aceeași perioadă, a stabilit organizația „Bucharest Inside the Beltway” (Bucureștiul din interiorul centurii orașului Washington), o organizație cu profil artistic, care a implementat proiecte atât în București, cât și în Washington DC. Scopul organizației a vizat oferirea unei platforme de exprimare artistică pentru noi voci itinerante.

Acest grup de inițiativă a fost condus de Rucsandra Pop și Roxana Nicolaescu în București și de Cristina, împreună cu Andra Belknap, în DC. Inițiativele lor s-au fructificat în lecturi de poezie și spectacole de dans, cât și în producția de piese promovate în cadrul festivalurilor americane de teatru, inclusiv Districtland, un festival din capitala americană. Piesele Cristinei au fost găzduite și de Ambasada României în 2014.


În toată această perioadă trăită la Washington, Cristina a participat, fără excepție, la festivalurile tradiționale românești, la evenimentele comunitare locale organizate de Bogdan Banu, în special la sărbătorirea anuală a iei românești. Ziua Universală a Iei, coordonată de comunitatea globală La Blouse Roumaine, este activă local, iar evenimentele sunt diseminate prin intermediul grupului Romanians of DC. Întâlnirile care celebrează ia promovează aprecierea vestimentației tradiționale românești ca exerciții de afirmare identitară în spații publice, în special în marile orașe ale lumii. În Washington, continuitatea acestor evenimente an de an a făcut ca, în 2016, cu ajutorul ambasadei, primarul Washington-ului, Muriel Bowser, să recunoască public evenimentul capitalei americane printr-o proclamație.


Reîntoarcerea din motive profesionale a Cristinei în Carolina de Nord acum doi ani a însemnat reîntoarecerea în comunitatea românească de acolo, o comunitate incredibil de activă. Ca și în alte părți ale continentului american, comunitatea locală se adună în jurul bisericilor, o Biserică Ortodoxă Română în Durham și o Biserică Penticostală Română în Raleigh. Și aici comunitatea este prezentă la festivaluri locale și, împreună cu o doctorandă româncă, Adriana Szabo, a organizat o Seară Culturală Româneasca găzduită de Teatrul Imurj. Cele două s-au asigurat de prezența nelipsitelor mâncăruri tradiționale românești, a muzicienilor români și au regizat piesa de teatru a lui Eugen Ionescu, „Cântăreața cheală”.

Cristina intenționează să se mute cu serviciul în Denver, Colorado, unde a găsit deja o comunitate românească la fel de activă și de primitoare. În această vară, Editura Palgrave MacMillan va publica o carte bazată pe lucrarea sa de doctorat ce tratează tema fascismului și rolul intelectualilor români în perioada interbelică.


Această tânără româno-americană care a crescut în Durham, Carolina de Nord, nu și-ar fi putut imagina în copilărie că va transforma identitatea culturală a tatălui său într-o carieră academică și o viață intelectuală bogată, că va publica și va fi apreciată atât în comunități romano-americane din Romania, cât și în viața academică americană. Cristina percepe șansa de fi parte din diaspora ca pe o șansă de a avea două cuiburi, de a trăi în dimensiuni multiple, un dar pentru care este recunoscătoare. Crede cu fermitate că există o legătură puternică între românii din țară și cei ce își duc viața în străinătate. Vorbește de identitatea culturală romaneasca raportându-se la fenomenul de apartenență afirmat global de oameni ca ea, de o identitate bazată tocmai pe asumarea unui trecut dificil. Înțelege istoria recentă a României ca fiind marcată de conjuncturi geopolitice nefaste în inima unei Europe zdruncinate de ura înregimentată politic și de povara crimelor fascismului și ale comunismului. Modul în care găsește să onoreze memoria celor trecuți și să se reafirme identitar vine tocmai din înțelegerea aprofundată a suferințelor, dar și a deciziilor de viață luate de generațiile anterioare. „Poveștile trăite de acestea trebuie spuse copiilor noștri”, consideră Cristina. Sentimentul de reziliență identitară a unei persoane bine integrate și valorizată în societatea-gazdă reflectă condiția unei generații mobile ce se hrănește spiritual în grupurile discrete ale diasporei, o generație ce menține spiritul autentic de patriotism față de țara de origine, o generație care creează punți reale cu țările-gazdă unde a prins rădăcini.

350 views