Search
  • TeoStan

O pandemie de altruism

Updated: Jun 5

This article, titled “A pandemic of altruism,” is based on an interview with a most influential figure in Romanian American philanthropic circles, Stefania Magidson, the founder of Blue Heron Foundation. The interview follows the personal saga of Stefania’s childhood within an ideologically persecuted family in communist Romania. It touches on her traumatic coming of age experience of being uprooted as her family immigrated to the United States. The conversation provides a glimpse into the all too common story of alienation during the immigration process, the need for emotional and intellectual anchoring during the challenging process of metamorphosis into a resilient person, one adapted to the paradigms and values of her adoptive country. Her inspiring life story is at the root of her motivation to relentlessly help others and touch positively so many lives. Written during the onset of the Covid-19 pandemic, the article is a call for solidarity, active involvement and volunteering in mentoring and assisting those vulnerable amongst us. For the last eighteen years, the flagship mentoring program implemented by the above-mentioned diaspora funded foundation, pairs established professionals with university scholarship recipients in Romania and Moldova. This program is an exercise in applying assisted resilience concepts, rerouting aspects of self-perception and assessments of life situations while guiding the mentee though life challenges and into rewarding careers. Especially in unprecedented times of social distancing, in times of anxiety and fear, we need to reimagine ways to come together while remaining physically apart; means that empower us to do our part in seeing our communities past the impasse. This type of program is only one way to do just that. From the safety of our homes we can be part of a pandemic of altruism as mentors and donors. In an increasingly interconnected world, our discreet actions can ripple in unexpected ways. Amongst those we discreetly help today may be the frontline caregivers of tomorrow. In an environment of pervasive uncertainty, it is still within our grasp to be the shapers of the society we wish to see emerge after this crisis. This article was originally published in the March/April 2020 edition of Revista Cultura.

Acest interviu, cu una dintre cele mai influente personalități din cercurile filantropice ale diasporei româno americane, obligă la revizuirea unor concepte care ne pot fi extrem de utile în înfruntarea problemelor declanșate de această pandemie. Mediul nostru social și paradigmele în care funcționăm au fost bulversate de un virus care, prin valul de stres și nesiguranță, produce victime înzecit mai multe decât maladia propriu-zisă. La acest stres social fiecare are propriul mod de a răspunde, fie prin a ne informa obsesiv, a face haz, a ne izola sau a alerga în disperare pentru a achiziționa cele necesare securizării personale. Fiecare asemenea răspuns este instinctiv, ancestral, de prezervare. Nu toate instinctele naturale sunt însă și eficace în depășirea obstacolului întâlnit. Această experiență transformativă a societății poate deveni una catalizatoare în inițierea unor procese de redefinire a modului în care contribuim și ne definim ca aparținând unei comunități protectoare.


Interlocutoarea mea, un profesionist în domeniul sănătății publice și al psihologiei aplicate, reprezintă, prin tot ceea ce a facut pentru tineri români aflați în dificultate, un model de om rezilient. Eforturile sale, de peste optsprezece ani, în implementarea unor programe de mentorat în Romania și Republica Moldova, demonstrează posibilitatea practică a introducerii factorilor de reziliență în perceperea realității, dintr-o perspectivă credibilă, bazată pe experiența de viață a unor persoane disponibile pentru procesul de „reziliență asistată social” (cf. Serban Ionescu, „Tratat de reziliență asistată”, tradus în română de Editura Trei, 2011 / „Traité de resilience assistée”, Presses Universitaires de France, 2011). Fiecare dintre noi ar putea juca rolul de tutore în viețile celor mai vulnerabili dacă am avea înțelegerea necesară. Această disponibilitate către celălalt, încurajarea lui în a defini problemele concrete pe care le resimte, conduce la schimbarea percepției persoanei care primește ajutor. În final, această relație determină schimbarea parcursului socioprofesional și a rutelor personale de viață pentru cei etichetați social și expuși marginalizării.


Stefania Magidson, fondatoarea organizației caritabile Blue Heron, este o ființă aparent „fragilă, dar cu o determinare de oțel”. Nu cuantifică rezultatele sale în cifre, ci în povești de viață. Totuși, cifrele există. Fundația Blue Heron a oferit în decursul ultimilor optsprezece ani peste trei sute patru zeci de burse universitare tinerilor „instituționalizați”, proveniți din medii sociale defavorizate. Acești tineri au urmat sau urmează diferite universități din țară, cu ajutorul unor mentori ce îi sfătuiesc în decizii de viață importante. O sută cincisprezece tineri beneficiază curent de astfel de burse acordate pe o durată de trei până la cinci ani. Programul nu se limitează la un act filantropic pur financiar. Un număr egal de mentori, oameni împliniți profesional atât în țară, cât și în Statele Unite, îi îndrumă pe acești tineri printr-un program riguros de interacțiune supervizată. Conversațiile frecvente dintre mentori și tineri (cel puțin în fiecare lună, cu rol de bilanț personal și de definire a problemelor apărute) includ nu doar aspecte de formare profesională, ci și de sprijin emoțional. „Calibrul acestor mentori este impresionant”, spune ea, „unii sunt ingineri la NASA, doctori sau profesori universitari în America. Fie că susțin financiar proiectul sau prin voluntariat, prin activitatea de mentorat, acești oameni o fac cu foarte mare dăruire”, spune Stefania Magidson.


Toate costurile operative ale fundației sunt acoperite de ea, personal, astfel încât orice centimă donate ajunge direct la beneficiari. Eforturile doamnei Magidson și ale echipei sale au condus la donații de peste două milioane de dolari. Motivația acestor donatori din diaspora rezonează cu dorința Stefaniei de „a celebra, prin a da mai departe, viața pe care am clădit-o”. „Aproximativ zece la sută dintre bursierii noștri au intrat la medicină, unii au intrat la concursul de admitere pe al doilea sau al treilea loc pe listă, fără să aibă acces la meditații (cum au cei din familiile obișnuite)”. Patruzeci dintre bursieri sunt din Republica Moldova. Dat fiind specificul local, programul de mentorat din Moldova a fost adaptat pentru a sprijini tineri între cincisprezece și optsprezece ani pentru absolvirea cursurilor unor școli profesionale și sunt îndrumați îndeaproape de o echipă de psihologi, o rețea de oameni coordonată de fundație, cu resursele și expertiza necesară integrării sociale.


Cu timpul, programul autentic românesc de mentorat al fundației a fost recunoscut național și internațional, fiind prezentat ca model în India. În acest an va fi transpus în Mexic, unde, din toamnă, va fi implementat ca program-pilot. Stefania crede că, pentru a avea un impact major pe termen lung, flexibilitatea și adaptarea la cultura și nevoile acute, locale, specifice fiecărei țări, sunt vitale pentru succesul oricărei inițiative. Lecția pe care Blue Heron o promovează este că actul de a ajuta trebuie să aibă la bază dorința de a respecta demnitatea celui ajutat, de a-i oferi șansa de a juca un rol contructiv în propria transformare. Se creează astfel o noua perspectivă, bazată pe convingerea că, la rândul său, va putea contribui la perpetuarea acelorași valori ale altruismului. Această abordare, de ascultare reală, plină de respect, face ca programul de mentorat să rămână unul în continuă adaptare, în funcție de specificul grupurilor amenințate de discriminare în fiecare dintre societăți.


Rezultatele de până acum sunt studiate și aprofundate. În acest demers, Stefania beneficiază de colaborarea Cristianei Grigore, inițiatoarea proiectului „Roma People’s Project” la centrul Hayman din cadrul Universității Columbia din New York. Circa 10% dintre tinerii care beneficiază de bursele fundației își afirmă această origine. Aceștia au terminat facultatea, mulți dintre ei fiind acum avocați, profesori, farmaciști sau doctoranzi în inginerie electrică. Succesul lor vine în discrepanță evidentă cu statisticile internaționale care indică faptul că doar 1% dintre cei de origine romă au acces la învățământ superior și un număr și mai restrâns finalizează acest ciclu de studii.


Am fost curios să descopăr saga personală care a generat performanțele acestui profesionist, veritabil magician social al diasporei. Povestea ei începe la Brașov, născută într-o familie etichetată ideologic în vremea instalării comunismului în Romania drept „dușmani ai poporului”, „chiaburi”. Represiunile, de care se temeau părinții astfel etichetați, i-au determinat să o trimită la bunici, departe de tumultul orașului și al presiunilor la care ei erau supuși. Ocrotită și iubită de bunici, nu avea să afle decât foarte târziu câte ceva din necazurile adulților.


Străbunicii Stefaniei trăiseră și lucraseră zeci de ani la New York, de unde (deși avuseseră munci oarecare) au trimis în țară aproape tot ce au câștigat. Până la venirea comuniștilor „strânseseră” în țară trei case, o livadă, hectare de pământ, pădure și o moară. Odată întorși în țară, agoniseala de o viață i-a transformat brusc în „exploatatori ai oamenilor de rând”. Stefania povestește cum „bunicul a fost trimis ‘la canal’ imediat și nu am auzit de el nimic un an de zile. Tatăl meu, care crescuse singur la părinți și alintat în sânul familiei lărgite, s-a trezit la optsprezece ani trimis la mina de uraniu, la muncă forțată”. Casa a fost expropriată, bunica și străbunicii evacuați. La întoarcerea bunicului de la canal, tatăl Stefaniei a fost dat afară din două facultăți pentru că dosarul lui nu se potrivea cu prioritățile societății de atunci. „Asta l-a marcat foarte mult pe tata, dar nu am știut, nu mi s-a explicat decât după ce am ajuns aici, în State. […] Despre America am prins frânturi grăite pe șoptite la noi în casă pentru că nu se vorbea despre Occident în gura mare. Le era teamă să nu spun ceva în ‘cercuri greșite’”.


Universul copilăriei ocrotite a fost cel al casei bunicii, în care era fericită să descopere lucruri uitate în sertare, în pod, în șură sau „șopru”. „Într-o zi am găsit un cufăr în pod cu ce adusese străbunicul când s-a mutat înapoi de la New York, la vârsta de 85 de ani. Era o ladă cu tot felul de minuni, inclusive cartea de telefon a New York-ului. Am găsit acolo și o carte intitutaltă ‘Puterea Autosugestiei’, iar aceasta mi-a stârnit curiozitatea și încrederea că, dacă esti îndeajuns de puternic să îți sugerezi lucruri, le poti realiza cu adevărat în viața reală”.


A urmat clasele primare la Brașov și, intrigată de succesul Nadiei Comăneci la Montreal, în 1976 și-a convins părinții să o ducă pentru a da examenul la centrul de gimnastică din Onești. „Au fost doi ani interesanți, marcați de un antrenament asiduu, de responsabilizare, ambiție și îndârjire personală, fizică și mentală. Am învățat să nu mă las. Sunt o ființă tare sensibilă, dar am și o ambiție de oțel, formată pe parcursul acelor ani”. Cartea descoperită în podul bunicilor și antrenamentul asiduu, care promova învingerea mentală a barierelor fizice, i-au fundamentat convingerea că există o conexiune între viața emoțională și cea fizică. Totuși, în pofida determinării, nu a fost considerată „material bun” pentru lotul olimpic de gimnastică și a urmat apoi școala de artă din Brașov. „Cred că au fost cei mai frumoși ani din experiența mea de elev și de student. Îmi plăcea enorm ce se întâmpla în interiorul meu când cream, când sculptam, când pictam. Mi-a placut să sălășluiesc în acea lume.


La sfârșitul clasei a noua, în 1983, după doi ani de așteptare a deciziei, familia a primit aprobarea să emigreze în Statele Unite. Motivul real al deciziei favorabile este incert, după cum afirmă, dar foarte probabil era legat de casa frumoasă din centrul Brașovului, care urma sa le fie confiscată. Oricare a fost motivul, la vârsta de cincisprezece ani, împreună cu sora sa și părinții aflați la vârsta de 45-50 de ani, au ajuns în Salt Lake City, fără ca vreunul să aibă studii superioare sau să vorbească limba engleză. „Am ajuns cu patru valize și 500 de dolari pentru a începe viața de la zero”.


‚Ne-am târât prin noroi’ în primii doi ani. Mi-a fost atât de greu! Exilul e o experiență care te face extrem de umil pentru că te trezești pe treptele cele mai joase ale piramidei sociale. Eu am fost foarte debusolată. Am petrecut primul an într-o depresie acută. Nu era utopia pe care mi-o imaginasem și mi-a luat mult timp să îmi găsesc direcția.” Experiența dezrădăcinării a avut un impact major asupra definirii eului la o vârstă critică, iar sacrificiul părinților nu fusese îndeajuns explicat tinerei fete. „Mă sculam dimineața și eram în șoc, deschideam ochii așa, încet, sperând să fiu înapoi acasă, în pat, în România. Mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc, dar, până la urmă, a învins dorința de a mă ridica, de a nu rămâne acolo unde ne-am trezit când am ajuns aici.


Momentul vulnerabil a declanșat o nevoie acută de găsire a unui refugiu într-o viață spirituală autentică, o ancoră atunci când realitățile din jurul ei erau complet bulversate. „Nu mă consider religioasă, ci mai degrabă o persoană care a fost întotdeauna conectată cu divinitatea.” La acea vârstă a început să se întrebe ce o definește dacă nimic din ceea ce știa nu mai era aplicabil. Nu se mai putea defini prin apartenența la țara natală, la vreo clasă socială, la cultura în care trăise. Limba copilăriei nu mai era nici ea de ajutor. „Dispăruseră așa de multe lucruri deodată din viața mea, simțeam că nici gândurile nu îmi mai aparțin pentru că paradigmele pe care le văzusem că funcționează în România nu mai funcționau aici. Sentimentul era că mă pot pierde, dar ceva din interiorul meu a rămas esențial același. Iar acel ceva a devenit mai clar prin noua experiență.” A început treptat să își dedice timp plămădirii conștiente a încrederii în sine, transformării copilului vulnerabil din ea într-un adult rezilient, responsabil de croirea propriului drum. A început să meargă zilnic la bibliotecă, unde a descoperit lucrările lui Joseph Campbell și cărțile lui Mircea Eliade. A fascinat-o „Pădurea interzisă” și s-a lăsat purtată de cei doi autori ce îi hrăneau nevoia de descoperire a miturilor universale. Această căutare a reperelor universale, a unei vieți spirituale, era menită să o ajute să facă față provocărilor vieții în orice mediu are fi ajuns și i-a oferit echilibrul necesar pentru a-și urma formarea academică și profesională.


A terminat facultatea de sănătate publică la Universitatea Statului Utah și, mai târziu, a urmat un masterat în psihologie aplicată, obținut la Universitatea Santa Monica din California. Atribuie alegerea unei cariere în domeniul sănătății publice unui spirit comunitar, unei dorințe înnăscute de a ajuta pe cei marginalizați și vulnerabili. Încrederea în propriile forțe a venit în timp, inspirată de personalitatea extrovertită și orientată spre rezultate practice a partenerului de viață, cineastul American Mark Magidson, producător al filmului „Samsara”. Stefania mărturisește că au învățat mult unul de la celălalt, fiind personalități complementare.


La scurtă vreme după venirea pe lume a celor doi băieți, Stefania a vizitat orfelinatele din România și, ca tânără mamă, a fost cutremurată de soarta acelor suflete zdrobite de același regim care pe ea a smuls-o, de la o vârstă fragedă, din rădăcini. Sprijinul partenerului de viață s-a transpus atunci în încurajarea de a înființa fundația Blue Heron, dar și în multe alte acțiuni filantropice și culturale din diaspora. Stefania a decis să se implice în aducerea filmelor românești în cadrul Festivalului de Film Sud-Est European din Los Angeles, unde locuiește. Acest festival a devenit de cincisprezece ani o platformă de expunere a filmelor românești pe scena culturală americană, dar și o punte care reconectează comunitatea diasporei cu viața culturală a țării de origine. În cadrul festivalului, spune ea, „filmele românești pot fi văzute în contextul întregii regiuni, care este atât de diversă, evidențiind legături pe care nici noi, cei care am copilărit în acel colț al lumii, nu le-am înțeles. Sunt fire care ne leagă, iar România este un ’nexus’ la răscruce de vânturi și influențe culturale”. Ca membru în boardul Festivalului de Film din Los Angeles, Stefania a intrat în legatură cu alte personalități din diaspora și a sprijinit astfel, financiar, eforturile antreprenoarei culturale Corina Șuteu în organizarea festivalului „Making Waves – New Romanian Cinema” la New York. Legăturile ei pe ambele coaste ale continentului american au fost recunoscute în timp și au determinat numirea în poziții diferite în boarduri ale mai multor organizații filantropice, culturale sau academice. Navighează cu tact și eficiență prin aceste cercuri înalte, fără a se îndepărta, însă, de principala sa misiune, aceea de a da șanse tinerilor din România și Republica Moldova.


În mod organic, fiecare persoană implicată modifică și extinde ramificațiile eforturilor începute de Stefania, iar acestă cascadă de expertiză este valorizată și încurajată de ea și de echipa fundației. Poate că nu întâmplător, Stefania a stabilit o asemenea legătură personală cu poeta și scriitoarea Carmen Firan. Împreună au început un dialog introspective de aprofundare a condiției de emigrant. A rezultat o carte apărută deja în mai multe ediții în română și în engleză. Intitulată „În căutarea Magicianului Alb”, cartea aduce în prim-plan motivația eforturilor de a sprijini tinerii în drumul lor spre afirmare. Acești studenți, bine îndrumați, pot deveni o nouă generație de oameni rezilienți, cărora le pasă, care pot genera bunăstare pentru ei și pentru alții.


Câțiva dintre beneficiarii acestor burse sunt acum, în România, medici din prima linie a luptei împotriva epidemiei Covid-19. Un altul dintre alumnii fundației a înființat o asociație non-profit care, în această perioadă, împreună cu un grup de voluntari, face cumpăraturi și livrează alimente la domiciliu bătrânilor fără ajutor. Perpetuarea și disiparea organică a binelui în societate poate lua note surprinzătoare, modelate de individualitatea și viziunea fiecărui participant. Fiecare muzician din orchestră are plăcerea de a se regăsi în armonia dirijorului invizibil, acel magician ce ascultă atent melodia fiecărui instrument. Fiecare dintre noi, chiar în acest timp de carantină, are șansa de a îndruma oameni, de a deveni mentor, de a oferi ceva din ceea ce ne-a fost dat, de a încuraja spiritul de solidaritate al societății în care dorim să trăim. Fie că suntem în apartamente din România sau din afara țării, putem crea comunități de sprijin, putem participa prin contribuții discrete la modelarea unei societăți mai incluzive, mai tolerante, mai solidare, o societate transformată de o pandemie de altruism, și nu de teamă.

248 views
IRF

The IRF is incorporated in the District of Columbia as a nonprofit under Title 29 Chapter 4. The IRF is established within the meaning of section 501(c)(3) of the Internal Revenue Code of 1986, as amended, or the corresponding provision of any future Federal tax law (“Section 501(c)(3)”).

Email: info@immigrationresearchforum.org

Phone: 202-569-3310

 

 

 

© 2019 Immigration Research Forum | 4418 Lingan Rd. NW, Washington, DC 20007 | 202-569-3310 |  The views and opinions expressed in the media, comments, or publications on this website are those of the speakers or authors and do not necessarily reflect or represent the views and opinions held by IRF.

Terms of Use  |   Privacy Policy