This article, available only in Romanian, highlights the narrative of resilience and the strong individualism of one distinguished Romanian-American immigrant. The personal narrative centers on the perception of self as chosen and afforded the opportunity to thrive and prove oneself intellectually contributing to American society and universally while affirming the native cultural identity that nurtured one’s character. The article was published first in Revista Cultura, in December 2018.
Identitatea românilor răspândiți prin lume este expusă curenților locali în care se propagă, curenți care șlefuiesc modul de a gândi, dar și spațiile în care fiecare își aduce bagajul cultural specific țării în care s-a format. Acești oameni se pot disipa, se pot enclaviza în comunități închise sau pot deveni agenți ai schimbărilor, bine integrați în societățile gazdă, oameni împliniți, recunoscuți prin excelența lor dovedită în domenii diverse și prin contribuțiile lor în arena civilizației.
Deseori narativele propagate despre cei plecați din țară sunt negative, evidențiind filonul tragic, fatalist, specific unei gândiri bizantine, gândire care e orientată spre un trecut fictiv, în care „noi” am fi fost în mai mare siguranță într-o societate închisă migrației de idei și oameni. Acel trecut fictiv al națiunii recluse ne este însă întrucâtva familiar. Tocmai de aceea este nevoie să juxtapunem acelor istoricizări fataliste portretul românului împlinit și recunoscut în arena internațională. Este un exercițiu necesar să privim transformările demografice alarmante de azi prin ochii românului bine integrat și valorizat, prin ochii românului care și-a atins cu adevărat potențialul datorită șansei de a juca într-o arenă internațională.
Cine poate reflecta mai bine asupra fluidității naturale a emigrării decât unul dintre cei mai renumiți academicieni româno-americani, autor al Teoriei Constructale, lege fizică menită să explice evoluția designului nu doar în natură, ci și în propagarea ideilor, cu impact inclusiv asupra studiilor umanistice și asupra artei. Profesor de inginerie mecanică și știința materialelor la Universitatea Duke din Carolina de Nord, dr. Adrian Bejan este singurul român pe lista primilor 100 cei mai citați cercetători în inginerie, membru de onoare al Academiei Române și al academiilor Europei, Mexicului și Moldovei. În luna aprilie a acestui an, Institutul Franklin din Philadelphia l-a onorat pe Profesorul dr. Adrian Bejan, conferindu-i medalia „Benjamin Franklin”. Această instituție (care a precedat în timp chiar acordarea prestigioaselor premii Nobel) recunoaște meritele oamenilor de știință, care, prin inovațiile lor, au un impact major în viața socială. Profesorul dr. Adrian Bejan intră astfel în panteonul inovației universale, alături de alți laureați ai institutului, mulți de proveniență europeană, precum Nikola Tesla, Rudolf Diesel, Pierre și Marie Curie, Albert Einstein, Claude Shannon sau Stephen Hawking. Teoria Constructală s-a impus încă din anii 1980, sub semnătura Profesorului Adrian Bejan.
Treptat, generații succesive de cercetători au preluat conceptele sale și au fost organizate chiar conferințe dedicate acestei legi a fizicii și a evoluției. Cea de-a douăsprezecea conferință internațională dedicată acestui domeniu de studio va avea loc anul viitor. Cartea sa Design în natură – Cum guvernează legea constructală evoluția în biologie, fizică, tehnologie și organizarea socială a apărut în traducere în țara noastră în 2014, iar cea mai recentă carte, apărută în Statele Unite acum doi ani, Fizica vieții, urmează să fie tradusă și publicată anul viitor de editura Humanitas. Autor a 30 de cărți, a peste șase sute de lucrări științifice, Doctor Honoris Causa a 18 universități din 11 țări, Adrian Bejan rămâne un om generos, un suflet împlinit, modest, plin de umor și candoare.
Într-un interviu acordat în preajma ceremoniilor Centenarului Marii Uniri, profesorul Adrian Bejan mi-a vorbit despre perspectiva sa personală asupra dinamicii emigrației românești și asupra integrării româno-americanilor în societatea adoptivă. Născut și format la Galați, a avut șansa să i se fi permis să plece din țară în 1969 pentru a-și urma studiile ca bursier în Statele Unite, la Institutul de Tehnologie al statului Massachusets (MIT), unde își obține diploma, masteratul și doctoratul în 1975.
Își atribuie succesul modului în care a fost crescut: „Partea buna a copilăriei în România”, spune Adrian Bejan, „a fost educația, școala de mare calitate, […] matematica, fizica, chimia, în special modul de a învăța cum să perseverezi intelectual”, dar și „școala de acasă” și „viața de vestiar”. Părinții săi (tatăl medic veterinar și mama farmacistă), ambii închiși de regim pentru „crima de a nu accepta să fie membri de partid”, i-au transmis un anumit mod critic de a gândi. Ambii proveneau de la țară și ar fi trebuit să fie exemple de success ale regimului comunist și ale societății respective, dar aveau „marele defect al acelor vremuri de a gândi critic și de a-și apăra libertatea personală.
În retrospectivă, părinții mei erau americani în gândire, voiau să fie independenți, mereu spuneau asta: să fie lăsați în pace. Spuneau: Nu mă interesează defilarea voastră, vreau să îmi cresc copiii și să îmi îngrop părinții”. Școala era menită unei anumite forme de îndoctrinare, dar viața familială contrabalansa cu o expunere la un alt adevăr. Cele două canale educative l-au învățat să distingă „între adevăr și minciună”, să filtreze critic sursele informative. „Am crescut cu ochii deschiși și urechile de iepure”. A treia sursă a formării sale a fost atletismul. Tatăl sau, un om suferind mulți ani prin spitale, a fost mult timp absent. Tânărul Adrian a fost treptat „adoptat” de diferite echipe de sportive din vecinătate, ajungând cu timpul jucător și membru al lotului național de baschet cu aspirații ambițioase. Acești sportivi, cu rol formator în gândirea sa, împărtășeau aceeași speranță a plecării din țară. Educația fizică i-a adus o anumită etică a muncii organizate cu precizie, i-a oferit un mediu formator ce valoriza perseverența.
Antrenamentul zilnic, cel fizic și cel mental (pregătirile pentru olimpiadele de matematică) au avut un rol fundamental în crearea unor practici de viață tipice tuturor ce doresc să exceleze. „Educația de vestiar sportiv”, spune dr. Bejan, a avut un impact major asupra instinctului său de socializare. A deveni „om de echipă” înseamnă a fi „echitabil, nu invidios”, a fi un om de încredere, un coechipier loial, a forma relații de amiciție stabile. Aceste aspecte au avut un impact direct în procesul emigrării sale. Atunci când ești adus într-o societate mult diferită, capacitatea și mecanismele de asociere sunt esențiale. „Mi-a venit complet natural să am un spirit de echipă, să formez relații cu umor, să trec peste micile impasuri cu ușurință.” Aceeași „viață de vestiar” face ca și cel mai bun jucător să rămână modest, aspect ce joacă un rol important și în mediul cercetării științifice. „A fost foarte ușor să mă integrez, să mă afirm, să fac ceva cu tinerețea mea și cu ideile mele, a fost natural și totul a fost o plăcere.” Singurul regret a fost pentru cei care nu au avut o șansă similară. „La Galați erau mulți în competiție cu mine la olimpiadă și la alte evenimente. Marea crimă a acelor ani a fost viețile celor ce s-ar fi putut afirma ca români, global, dar au fost, de fapt, închiși și li s-a refuzat șansa de a intra în stadion.”
Întrebat despre valurile succesive de români ajunși și stabiliți în Statele Unite, Adrian Bejan a ținut să puncteze o diferență majoră între cei veniți relativ recent și cei din generația sa. „Din acea generație, cei ce s-au afirmat au fost cei ce au avut marele noroc de a fi putut scăpa din țară. Românii, ca și alte naționalități din zona fostului bloc comunist, au plecat scurgându-se picătură cu picătură dintr-un robinet defect.” Acea generație s-a remarcat prin „indivizi cu contribuții unice, recunoscute în domenii profesionale diverse, care au excelat, dar care, totodată, au rămas rupți de țara de origine.” În locul cuvântului „diaspora”, Adrian Bejan preferă termenul de „expatriat”, care se referă predominant la cei ce își trăiesc viața în afara țării natale și sunt temporar sau permanent acolo datorită carierei. Acest concept ar evita discuția despre o ruptură reală de țara natală, însă este menit, totuși, doar unei elite, ale carei atuuri o poziționază pozitiv în ambele țări (natală și gazdă). Ca expatriați, explică el, „deși nu suntem legați de destinul patriei, îi aparținem, dar avem șansa să jucăm pe stadioane internaționale. Omul care știe să joace bine poate juca sub tricoul oricărei echipe pentru plăcerea și fericirea lui, dar toți vor ști că este român. A fi recunoscut de cei din țara de origine nu este în sine un obiectiv, jucătorul joacă bine din plăcere, pentru că a avut norocul să primeasca mingea pe contraatac.”
Vorbind despre „propagarea globală” a românilor, o găsește ca pe o tendință naturală bazată pe talent, ingenuitate, un simț întreprinzător și dorința de libertate. Profesorul Bejan reamintește că aceasta extindere globală a fost mult așteptată de generațiile formate în timpul comunismului. Destinul nostru ca popor pare menit, în viziunea academicianului, a se împlini prin recunoașterea și apartenența sa în familia popoarelor și civilizației europene (și, prin extensie, a civizației vestice), care a avut și va continua să aiba un impact dominant asupra umanității.
Am remarcat cuvântul „scăpat”, folosit de Profesorul Bejan în descrierea povestirii sale de viață. Termenul e important pentru că implică altceva decât nostalgia exilului, persistenta retrăire a traumei, profilul fatalist al celui neîntregit din această rupere. Cel „scăpat” are posibilitatea de a-și concepe existența ca fiind cel ales de soartă. Rămâne astfel purtătorul unei identități românești nu doar identificându-și public originea și formarea în țară, ci și ca vorbitor fluent al limbii natale, transmisă copiilor săi alături de alte valori românești. Urmând modelul parental bine ancorat, copiii, la rândul lor, excelează academic și profesional, cu studii superioare la universități prestigioase precum Oxford, Georgetown și Yale.
Întrebat ce sfaturi ar oferi celor din generația actuală a emigrației, Adrian Bejan îi vede pe românii din „expatria globală” ca pe niște sportivi pe stadioane internaționale, sportivi al căror atu este inteligența și perseverența. Îi consideră „o forță intelectuală în domenii creative” care nu ar trebuie înțeleasă în termenii spiritului naționalist, ci drept o recunoaștere a țării de proveniență ca sursă care contribuie la valorile civilizației. „Românii trebuie să își asculte chemarea, indiferent de domeniul în care lucrează. Să fii bun în ceea ce faci și să faci bine, să ai plăcerea intelectuală și șansa să îți urmezi și să îți îndeplinești chemarea sunt în sine o împlinire mai presus de orice ideologie. Fiecare individ are acest imbold și e important să se echipeze cu libertatea de a persevera în alegerea ce vine dinăuntru. Tendința de a copia pe cineva, de a disimula, de a se atașa unei mulțimi, unei gloate care mărșăluiește într-o anumită direcție, aceaste atitudini de asociere oarbă trebuie evitate pentru că nu adaugă vreo amprentă pozitivă asupa celor ce aparțin națiunii.”
The Physics of Life 2016
Design in Nature 2012