Reeling back from a polarizing electoral year in 2020 and the divisive public rhetoric of recent years concerning immigrants, American society must now rediscover the core values it stands for and chart a path towards a bipartisan immigration reform that addresses the real needs of the country. Shocking images regarding the deplorable incarceration and traumatic separation of children from their parents, the treatment of asylum-seeking refugees, or the alleged sterilization of women in asylum centers have deeply hurt America’s image abroad. It also severely tested the full integration prospects of a much broader community of legal residents and naturalized citizens. Beyond rhetoric, the outgoing administration has implemented an impressive array of executive measures designed to massively restrict not only illegal immigration but also legal immigration channels, narrowing the playing field for moderates within either party in seeking to reach common grounds and deliver rational solutions. The incoming administration must reverse course and approach the needed immigration reform as an opportunity to reach across party lines, build consensus and strengthen the incentives and voices of reformers in reaffirming the very nature of national belonging in a diverse and tolerant “nation of nations.”
The 2020 presidential elections saw the accommodation of two unprecedented demographic changes that will substantially alter political positions on immigration for the foreseeable future. The first transformation rests with the record number of Hispanics, 13.4% of the electorate, about 32 million who had the right to vote in these elections, a number that for the first time in the history of the American elections surpassed the vote of African Americans. The second demographic record refers to the vote of all newly naturalized citizens. More than 23 million naturalized immigrants were able to vote in this election, about one in ten voters.
No other country has more immigrants than the United States with more than 44.8 million residents born in other countries, a fifth of the world's migrant population. 13.7% of the US population is made up of immigrants, almost 4 times more than in 1960 when the 9.7 million immigrants represented only 5.4% of the US population. The steady growth can be traced back to the laws established in 1965 that set-in motion a system of "national quotas" intended to attract a wide array of immigrants. That law countered the one established in 1921, at the end of the First World War, when the United States imposed "Emergency Quotas" restricting immigration from Southeast and Eastern Europe. In the racist language of the era, it sought to limit the arrival of the "undesirables" and restricted legal migration only to those from Northern Europe. In hindsight, the lightning rise of an anti-immigration presidential candidate in 2016, irrespective of the actual performance of his predecessor, or the track record of either establishment party, was a response to widespread angst and lingering middle class malaise tailing the great recession coupled with rapid demographic transformations. The high level of immigration in the past decade, compares only to that at the beginning of the last century. It explains the ripe environment in 2016 for scapegoating isolationist rhetoric, the tapping and channeling of frustrations into accepting radical, simplistic solutions that sell the illusion of a return to a safer world, a more stable and homogeneous fictional past.
While the isolationist anti-immigration rhetoric has and may continue to play well for the prospects of a certain firebrand politician it is not a rational position for any mainstream party. Even if one is to imagine a complete halt to immigration in the same racial terms as those of a century ago, one that centers on the supposed shared values and uniformity of European or Caucasian Christians, where would those favored immigrants come from? Current immigration statistics from the Euro-Atlantic area indicate an immigrant whose average age is closer to 54 years (2018), closer to retirement. Demographic projections of the US workforce indicate the need to make up for the loss of about 18 million retiring Baby Boomers. The question facing the political establishment of the United States is with whom to fill this labor need so that the US economy remains competitive and the most influential player on the international stage. The solution will have to consider a good portion of the 21.2 million immigrants who work legally in the United States, if not also some of the approximately 7.6 million immigrants who are estimated to already work without a permit. For that to happen, those skilled, gainfully employed tax paying immigrants and legal residents would need to believe that their sacrifices and contributions would lead to their full integration and upward social mobility within their host communities.
Both establishment parties have proven effective in enforcing laws and reigning in illegal immigration. The Obama administration had deported about 3 million illegal immigrants between 2009 and 2016, a figure significantly higher than the approximately 2 million immigrants deported by the Bush administration in a comparable 2001-2008 tenure. The Obama administration strengthened the deportation system, giving priority to illegal immigrants with criminal records. Despite its polarizing rhetoric and haphazard institutional pressures to ramp up deportations, the Trump administration may yet prove to have been the least effective administrations in recent times precisely because it sought to force federal, centralized control over states rather than seek the cooperation of local enforcement institutions. Irrespective of actual effectiveness versus rhetoric, the lives of vulnerable, uprooted people shouldn’t be the playing ground for statistical one-upmanship of parties showcasing their alleged toughness. Myopic grandstanding on deportations remains blind to the far larger picture of a failing legal immigration regime.
The vast majority of immigrants in United States arrive here legally, 77% have a “legal residence” status, and apply for naturalization and citizenship, paying federal and state taxes throughout their legal residency. Data from 2017 indicates that 45% have followed the required long-duration process of naturalization, while 27% are permanent residents and 5% temporary residents. The disproportionate focus on illegal immigration has had a substantial negative impact on the flow of legal migration. Putting aside the Trump administration’s visa moratorium imposed during the pandemic, the outgoing administration enacted over 400 executive actions targeting the overhaul of the entire immigration system in a restrictive sense. A review of the administrative and judicial independence of courts with jurisdiction over immigration and deportation matters should be conducted to ensure that judges are insulated from administrative pressures and performance metrics to churn out deportations, given quotas to fulfil and respond to political appointees in the executive branch. Public debate and scrutiny is also needed over measures that intend to restrict the mobility of highly skilled workers, researchers and scientists that are at the core of American innovation. Naturalized citizens, that arrived as political asylum seekers during communism, or those who arrived through programs that promote diversity such as the "visa lottery" (including those who arrived with scholarships or due to their unique professional expertise), will now find that many of those channels of legal migration that had once been the trademark of a flourishing and attractive American society are now substantially restricted.
Many immigrants from countries with totalitarian regimes of a communist nature, such as Cuba, as well as past political asylum seekers from the former communist bloc countries, had traditionally voted overwhelmingly in favor of the Republican Party, seen as a promoter of right-wing conservatism. Many were susceptible to the caricature portrayal of the Democratic party as a socialist leaning party. That narrative is now hollowed by the current unreservedly anti-immigration stance of the Trump era Republican party. The image of the party that in 1986, under the signature of President Ronald Reagan, enacted a pro-immigration law that provided a path to citizenship for about 3 million undocumented immigrants, cannot be reconciled with that of the same party refashioned by the outgoing Trump administration. It may be an over-simplification but at least rhetorically since the early 2000s, Republicans have begun to support fewer and fewer categories of immigrants, while Democrats have begun to support fewer and fewer restrictive mechanisms, although both parties have failed to turn those rhetorical positions into laws. This level of polarization over immigration, not seen in almost a century, needs to be addressed as a systemic vulnerability not simply as the manufactured product serving the brand or prospects of one politician willing to tap into the darker angels of our nature.
The legacy of this outgoing administration extends beyond administratively halting immigration altogether and spilled into aspects of voter suppression and potential intimidation, targeting already naturalized citizens and those undergoing naturalization. During the pandemic, the Trump administration initially refused and only under pressure later acquiesced to holding few virtual naturalization ceremonies, impacting approximately 290,000 applicants who would have otherwise been eligible to vote in the 2020 elections. One of the most important and elucidating steps taken by the outgoing administration was opening during the 2020 election year a new department dedicated to stepping-up denaturalization efforts. The revocation of naturalization on a procedural basis existed as a rare exception. For example, in cases where it was found post factum that the applicant had lied in naturalization documents and was proven to have been a member of Nazi organizations or to have committed crimes against humanity. There had been less than 150 such cases in the last 50 years. The Trump administration increased denaturalization by 600%. In 2019, the administration demanded $ 207.6 million for a new department, whose stated goal was to denaturalize about 700,000 citizens prior to these elections. The worrying precedent set by these practices is to condone a legal environment within which American citizenship is no longer an irrevocable right, but becomes a negotiable status, depending on the intentions and interpretations of the ruling party.
The exacerbated political polarization of 2020 does not reflect the evolving attitudes of the American electorate towards immigration and shifting perceptions should engender incentives for a return to the negotiating table for both parties. Although substantial divisions remain over immigration among party lines, the multiyear polls conducted by the Pew Research Center signal a significant shift, with a smaller share of voters on both sides perceiving newcomers as a threat to American values. The majority of the American electorate now believes that immigrants are consolidating American society through their contributions. In the 2016 presidential election, there was a visceral rift between Trump and Clinton supporters over the nation's racial and ethnic diversity and on immigration. In 2016, only 46% of voters believed that immigrants were contributing to the consolidation of American society, while 50% believed that they threatened the country's customs and values. In 2020, 60% of American voters say newcomers are strengthening society, while only 37% see them as a threat. Both Republican and Democrat supporters appear more likely to support a bipartisan immigration reform. The positive perception has grown substantially among Democrats from 71% among Clinton supporters in 2016 to 84% among Biden supporters. In the Trump-dominated Republican camp the momentum is swinging in the same direction, from only 19% reporting a positive perception of immigrants in 2016 to 32% in 2020. The incoming administration must seize this window of oportunity and capitalize on the shift in public opinion prioritizing immigration reform as a means of finding bipartisan consensus over the vision on which this country stands united.
Both parties would benefit from overcoming division and heed the shift in public opinion towards immigrants as an opportunity to pursue bipartisan reform anchored in current economic needs and long-term national interests. In doing so, elected officials may yet salvage the prestige of the United States as the land of opportunity for those seeking to contribute through hard work and innovation, and nurture the dreams of those still seeking to belong to a nation largely built by the sweat and ingenuity of newcomers to this continent.
An extended version of this article was published first in Romanian in the October 2020 edition of Revista Cultura.
America și tema imigrației. Polarizări la urna de vot
Tematica imigrației rămâne și în alegerile prezidențiale americane din 2020 piatra de moară care macină societatea americană, o piatră grea pentru cei care și-au legat opțiunile politice aparent de oprirea ei. Actuala polarizare profundă în poziționarea celor două partide Republican și Democrat asupra imigrației creionează perspective contrastante asupra identității naționale ale acestei puteri mondiale, cu implicații majore inclusiv asupra percepției intereselor și orientării globale.
Dezbaterile publice se centrează pe tematica imigrației ilegale, deși politicile publice au impact major asupra fluxului mult mai substanțial al imigrației legale, actualmente din ce în ce mai îngreunate. Tematica este încadrată de imagini șocante cum ar fi: încarcerarea în condiții deplorabile și despărțirea traumatică a copiilor de părinții ajunși ilegal în căutare de azil, sau sterilizarea femeilor din centrele de azil. Aceste imagini, cu impact, aparent scontat, de intimidare a potențialilor viitori imigranți se răsfrânge însă timorând întreaga comunitate a rezidenților legali și a cetățenilor naturalizați (ale căror perspective de apartenență și valorizare sunt acum grav umbrite).
Deși teme importante, cum ar fi pandemia și impactul economic al acesteia, au redus din proeminența subiectului imigrației, subiecte surogat aferente imigrației au rămas centrale și în aceste campanii prezidențiale. Se prezintă poziționări polarizante asupra militarizării forțelor de reprimare a protestelor contra rasismului și ratei înalte de încarcerare a minorităților de culoare, cât și referitor la plasarea judecătorilor conservatori în toate circuitele judecătorești, la toate nivelele. Radicalizarea prezentă asupra acestor teme este direct relaționată cu anti-imigraționismul. Acest fapt a permis candidatului Trump din 2016 să își înfrângă openenții moderați din Partidul Republican și odată ajuns la putere să galvanizeze spațiul public, eliminând orice opinie distonantă şi moderată a liderilor acestui partid.
Administrația Trump a implementat o gamă impresionantă de măsuri executive menite a restricționa masiv nu doar imigrația ilegală, dar și pe cea legală. Poziționarea electoratului american asupra acestei teme nu mai este însă cea din 2016. Compoziția electoratului evoluează și retorica populistă anti-imigrație nu mai are același impact în 2020 pe care îl avea în 2016.
Două argumente sunt esențiale în a înțelege de ce aceste alegeri sunt demografic diferite de cele din 2016 și de ce ambele partide trebuie să își recalibreze atitudinile față de imigrație. În primul rând, un număr record de hispanici, 13.4% din electorat, în jur de 32 de milioane au drept de vot în aceste alegeri, un număr care pentru prima oară în istoria alegerilor americane va depăși votul alegătorilor de culoare. Deși blocul hispanic este divers în compoziție și interese, alinierea centristă a candidatului democrat, a vicepreședintelui Biden, va avea un potențial rol pozitiv în plierea acestui bloc predominant în favoarea democraților.
Al doilea argument demografic este tot un record fără precedent în alegerile prezidențiale americane și se referă la votul tuturor cetățenilor recent naturalizați. Mai mult de 23 milioane de imigranți naturalizați au putut vota în aceste alegeri, adică aproximativ unul din zece alegători. Și acest bloc electoral ar fi în circumstanțe diferite unul prea eterogen pentru vreo caracterizare pe spectrul politic american, dar panoplia de acțiuni anti-imigraționiste implementate de administrația Trump va avea un impact negativ pe termen lung asupra plierii acestui bloc electoral în favoarea Republicanilor. Ascensiunea fulger a candidatului Trump în 2016 pe o platformă anti-imigraționistă își are temeiul într-o dinamică demografică de durată, asupra căreia ambele partide au oscilat oportunist ani buni, fără să implementeze o reformă coerentă a imigrației.
Nicio altă țară nu are mai mulți imigranți decât SUA cu cei peste 44.8 milione de rezidenți născuți în alte țări, aproximativ o cincime din populația mondială de migranți. În jur de 13.7% din populația SUA sunt recent imigranți, un număr aproape de 4 ori mai mare decât cel din 1960 când cei 9.7 milioane de imigranți reprezentau doar 5.4% din populația Statelor Unite. Creșterea demografică a imigranților a fost constantă în decursul timpului și poate fi atribuită legilor stabilite în 1965. Acestea puneau în vigoare un nou sistem de „cote naționale” pentru a atrage o diversitate cât mai largă de imigranți. De notat că acea lege, promotoare a diversității imigraționale, contracara o lege din 1921, de la sfârșitul Primului Război Mondial, când SUA impunea în termeni rasiali „Cote de urgență” pentru restricționarea imigrației din Sud-estul și Estul Europei. În termenii rasiști ai acelor vremuri, pentru a limita venirea „nedoriților,” respectiva lege restricționa migrația legală doar la cei proveniți din Europa de Nord.
Nivelul ridicat al imigrației de acum, comparativ doar cu cel de la începutul secolului trecut, ne ajută să înțelegem transformările demografice care au permis ascensiunea fulger a candidatului Trump în 2016. Acesta a promovat o retorică izolaționistă cu ecou asupra unui electorat aparent pregătit să își direcționeze frustrările în acceptarea unor soluții radicale, simpliste, ce vindeau iluzia unei reveniri la o lume mai sigură, un trecut fictiv mai stabil și omogen.
Anti-imigraționismul este un subiect care îl definește pe președintele Trump ca personalitate publică pe scena politică americană și constituie motivul pentru care acesta pare a avea un bloc electoral stabil. Inflexibilitatea „brandului” său personal poate avea însă un impact costisitor (nu doar în recentele alegeri, dar și pe termen lung) asupra partidului Republican, a cărui poziționare față de acest subiect în 2020 este de nedistins față de cea a extremei izolaționiste reprezentate de președintele Trump.
Blocul electoral pe care se bazează președintele Trump este cel al creștinilor de origine caucaziană, al „albilor”. Acest bloc, dominat de neo-protestanți și evanghelici, reprezintă în mod optimist în jur de 44% din electoratul înregistrat. Grupările cele mai religioase, atât protestanții cât și catolicii „albi”, au rămas fideli președintelui, deși există și aici semne de vulnerabilitate. Probabil nici despărțirea copiilor de părinți, nici histerectomiile forțate asupra femeilor din centre de azil nu sunt pe gustul „pro-vita, pro-familia” al electoratului evlavios. Blocul electoral loial președintelui Trump nu are însă perspective demografice prea încurajatoare. Natalitatea acestui grup este insuficientă.
Chiar dacă am imagina un sistem imigrațional care să favorizeze creștinii europeni sau caucazieni, statisticile imigrației actuale din zona Euro-Atlanticului indică un imigrant a cărui vârstă medie este mai aproape de 54 de ani (2018), mai apropiată de pensie decât de o recalificare compatibilă cu nevoile economiei americane. Proiecțiile demografice ale forței de muncă americane indică necesitatea suplinirii unei pierderi de circa 18 milioane de membri ai generației „baby boom”, care gradual se pensionează. Întrebarea, atât pentru Republicani cât și pentru Democrați, este: cu cine să suplinească această nevoie a forței de muncă pentru ca economia americană să rămână competitivă. Răspunsul va trebui să ia în considerare o bună parte din cei 21.2 milioane de imigranți care lucrează legal în Statele Unite, dacă nu și o parte din cei aproximativ 7.6 milioane de imigranți care se estimează că ar lucra deja fără vreo autorizație.
Pivotul retoric al președintelui Trump de la „construirea zidului cu Mexicul” în 2016 la cel al „flagelului din China” în 2020 are substrat demografic și reprezintă un răspuns de prezervare politică a candidatului, dar nu unul viabil pe termen lung pentru partidul Republican. Grupurile substanțiale de imigranți în SUA provin din Mexic, China și India. În 2018 se estima că aproximativ 11.2 milioane de imigranți din Mexic trăiesc în SUA, adică 25% din totalul imigranților. China și India reprezintă fiecare 6% din acest total, urmate de Filipine și El Salvador. Totalul combinat al imigranților din toată Asia se ridică însă la 28%, iar profilul acestora nu mai este cel al muncitorilor necalificați, ci este dominat de tineri cu diplome academice și specializări. Profilul demografic al imigranților din Asia reprezintă o adevărată competiție pentru slujbele bine plătite ale economiei americane.
Totalul combinat al imigrației din toată Europa, Canada și alte teritorii nord-americane este de doar 13%, un procent ce ar trebui să ne inspire anumite reacții legate de bazele demografice șubrede ale relațiilor transatlantice. Tot capitalul uman provenit din Europa actualmente se situează undeva la un nivel comparabil cu cel al imigranților proveniți din Caraibe. Viitorul demografic al acestei puteri mondiale indică o relaționare mult mai strâns legată de interese și poziționarea față de un capital uman provenit din zona Pacificului și nu a Atlanticului. Acest context nu poate decât să ridice temeri legate de durabilitatea angajamentelor geostrategice ale unei puteri cu tendințe izolaționiste. Asiaticii depășesc deja ca număr întreg filonul demografic al hispanicilor, în timp ce fluxul migrațional dinspre Mexic nu doar că a scăzut în timpul recesiunii începute în 2007, dar a dus chiar la reîntoarcerea voluntară a multora în ultimii ani, chiar înaintea presiunilor exercitate de actuala administrație.
Retorica Trump asupra zidului cu Mexicul din 2016 a fost o tactică de captare abilă a frustrărilor electoratului, direcționându-le către o luptă deja în reflux. Statistic, administrația democrată a președintelui Obama a deportat în jur de 3 milioane de imigranți între 2009-2016. Această cifră reprezintă un număr semnificativ mai mare decât cei în jur de 2 milioane de imigranți deportați de administrația republicană a președintelui Bush în 2001-2008. De fapt în 2017 administrația Trump deportase sub 300,000 de migranți, cel mai mic număr din 2006 încoace. Numărul celor încarcerați și deportați a crescut masiv în timpul administrației Trump, dar o distincție importantă este cea legată de intenția folosirii prerogativelor executivului în interpretarea legilor în vigoare. Declinul imigrațional înregistrat în perioada administrației Obama se datora în special imigrării clandestine din Mexic. Administrația Obama a întărit atunci sistemul de expulzări, având ca prioritate imigranți ilegali cu antecedente penale.
Partidul Democrat însă nu și-a asumat laurii acestor rezultate ale administrației Obama în alegerile din 2016 și încearcă să se detașeze de acea performanță și acum în 2020, probabil tocmai datorită sensibilității de a acomoda capitalul electoral al hispanicilor (disproporționat afectați de expulzările celor aflați legal în țară). În campania sa prezidențială, vice-președintele Biden a resimțit aceste vulnerabilități în relația sa cu electoratul hispanic, tocmai datorită expulzărilor din perioada administrației Obama. Însă nimic nu poate motiva plierea electoratului hispanic și al imigranților în favoarea democraților mai mult decât poziționarea radical anti-imigraționistă a președintelui Trump. Încarcerările și tratamentul abuziv al azilanților (care încearcă să treacă frontiera fraudulos la granița cu Mexicul) s-au dublat din 2018 până în 2019, majoritatea nefiind mexicani, ci provenind din alte țări ale Americii Centrale. Mexicanii nu mai reprezintă majoritatea celor prinși în aceste treceri frauduloase din 2014, dar comunitățile hispanice din care fac parte rămân ținta predilectă a expulzărilor.
În general, majoritatea imigranților au ajuns aici legal și aplică pentru naturalizare și obținerea cetățeniei, plătind taxe federale și statale în toată perioada premergătoare de rezidență legală, în care nu au drept de vot, dar au drept de lucru. Între aceste grupuri de proveniență diversă, cei din Mexic prezintă realmente o rată scăzută de naturalizare, atribuită unor bariere lingvistice, culturale sau financiare, dar foarte probabil legată și de proximitatea graniței și a unei istorii de a fi fost populația autohtonă a unor teritorii acum americane. Refuzul aparent al mexicanilor de asimilare este mai acut în teritorii care cândva aparțineau Mexicului, teritorii unde aceștia susțin „că nu ei au trecut granița, ci granița i-a trecut pe ei.”
Retorica disproporționat centrată asupra mexicanilor în cadrul mult mai larg al hispanicilor și cel încă și mai divers și important al tuturor imigranților cât și centrarea obsesivă asupra sub-temei „ilegalilor” nu mai reprezintă o problemă demografică majoră și nu servește niciunuia dintre partide. Ambele partide și-au dovedit abilitatea de a controla fluxul imigranților ilegali, însă continuă să trateze aceste sub-teme ale imigrației ca aspecte centrale ale politicii de imigrare fără să ofere soluții care să adreseze realități și nevoi demografice curente.
Polarizarea poziționării partidelor
O bună parte din imigranții ajunși din țări cu regimuri totalitare de natură comunistă, precum Cuba, cât și azilanți politici ajunși în trecut din Europa Centrală și de Est, au votat tradițional cu preponderență în favoarea partidului republican, văzut ca promotor al conservatorismului de dreapta și oponent al presupuselor tendințe socialiste ale democraților. Orice orientări ideologice tradiționale ale electoratului hispanic și a celor recent naturalizați sunt însă bulversate de evoluția polarizantă a celor două partide.
Poziționarea actuală a Partidului Republican pe tema imigrației este de nerecunoscut pentru susținătorii tradiționali ai partidului, în special pentru electoratul hispanic. Acest partid este același cu cel care, în 1986, sub semnătura președintelui Ronald Reagan, punea în vigoare o lege pro-imigrație (care oferea o cale către cetățenie pentru aproximativ 3 milioane de imigranți fără acte, care locuiau deja in SUA). De la începutul anilor 2000, republicanii au început să susțină din ce în ce mai puține categorii de imigranți, în timp ce democrații au început să susțină din ce în ce mai puține mecanisme restrictive, deși ambele partide nu au reușit să transforme pozițiile retorice în legi reprezentative față de pozițiile ajustate.
În alegerile din 2000 platformele electorale ale ambelor partide susțineau aspecte legate de imigrație fără o politizare exacerbată. Democrații favorizau aspecte legate de naturalizare și reunirea familiilor și sprijineau implementarea legilor în vigoare. În același timp republicanii favorizau întărirea sistemului de protecție a frontierelor și o monitorizare internă îmbunătățită, căutând să atragă, covârșitor din rândul hispanicilor, forță de muncă calificată, dar și lucrători în agricultură. Pe atunci democrații se opuneau programelor de lucru temporar susținute de republicani și le considerau cu potențial crescut de exploatare a lucrătorilor sezonieri.
În alegerile din 2004, după atacurile teroriste din 2001, ambele partide s-au reorientat centrându-se pe siguranța statală. Platforma democrată era centrată pe cooperarea cu partenerii regionali, în timp ce platforma republicană se concentra pe întărirea forțelor de control la frontieră și cooperarea statelor federației în urmărirea implementării legilor. În acea perioadă republicanii erau adepții cooperării strânse cu Mexic. Ca urmare a recesiunii, în alegerile din 2008 ambele partide și-au reajustat poziția. Republicanii s-au detașat de orice sprijin pentru programe de lucru sezonier (chiar și de programe care să atragă forța de muncă calificată), rezumându-se la a sprijini programe de accelerare a deportărilor. Democrații, pe de altă parte, au căutat să sprijine o reformă imigraționistă cât mai cuprinzătoare, oferind clauze care să permită legalizarea imigranților clandestini, poziție ce aparținea în trecut republicanilor.
În alegerile din 2012, republicanii sprijineau programe de vize pentru imigranți specializați în domeniile științelor exacte, tehnologie, inginerie și matematică. Platforma democrată de atunci se limita în a enunța nevoia unei reforme generale, dar ezita în a a-și asuma poziția dură a administrației Obama în implementarea expulzărilor masive. Alegerile din 2016 au rezolvat acea incertitudine a poziționării democrațiilor în fața ascensiunii poziției radical anti-imigraționiste a republicanilor. Ambele partide au abandonat atunci pozițiile moderate și apetitul pentru compromis. Republicanii, pentru prima oară în aproape o sută de ani, susțineau nevoia reducerii imigrației legale și eliminau orice sprijin pentru programele de vize de lucru temporar (pe care tot ei le propuseseră în anii 2000). Alegerile din acest an evidențiază cea mai mare discrepanță între cele două partide. Partidul republican cimentează poziția izolaționistă neîntâlnită decât în anii 1920, în timp ce partidul democrat iterează o poziție mult mai puțin înclinată spre compromis și mult mai dedicată unei reforme radicale.
Impactul polarizării asupra imigranților și rezidenților legali
Majoritatea imigranților în SUA (77%) au un statut de „reședință legală”, iar datele din 2017 indică faptul că 45% au urmat procesul necesar pentru naturalizare, în timp ce 27% sunt rezidenți permanent și 5% rezidenți temporar. Despre moratoriul administrației Trump, impus în această perioadă a pandemiei asupra multiplelor tipuri de viză ce conferă un statut legal rezidenților, ar trebui o discuție separată. Ce nu poate fi ignorat însă este un catalog larg care precede pandemia, în jur de 400 de acțiuni executive ale Administrației Trump de natură să transforme în sens restrictiv întreg sistemul imigrațional. Aceste măsuri au variat de la aspecte tehnice legate de militarizarea forțelor de apărare a frontierelor și a implementării expulzărilor, la măsuri legale de blocare a refugiaților și azilanților politici sau deraierea inițiativelor bipartizane de a conferi perspectivă unui statut legal minorilor ajunși și crescuți pe teritoriul Statelor Unite.
De notat este îngreunarea birocratică a funcționării curților cu jurisdicție asupra imigrării, acestea funcționând și răspunzând executivului. Judecătorii acestor curți sunt angajații executivului și nu se bucură de independența organizațională sub protecția ramurii judiciare a aparatului federal. Aparent, aceste măsuri îi vizează pe cei ajunși ilegal și prea puțini înțeleg cât de restrictiv a devenit regimul de obținere a statutului legal. Mulți dintre cetățenii naturalizați, precum cei ajunși ca azilanți politici în timpul comunismului, sau cei ajunși prin programe menite a promova diversitatea precum „loteria vizelor” (inclusiv cei ajunși cu burse academice sau cu angajări bazate pe expertiza lor unică), ar găsi acum multe din aceste căi, în trecut legale, închise sau substanțial restricționate de această administrație.
Politica cumulativă de oprire totală a imigrației nu se rezumă doar la noii veniți, ci pare a leza suprimarea votului cetățenilor deja naturalizați sau a celor în curs de naturalizare. Refuzul inițial al administrației Trump de a ține în timp de pandemie sesiuni virtuale, urmat de acceptarea tardivă și rară a unor sesiuni de naturalizare a dus la tărăgănări administrative cu impact asupra a aproximativ 290,000 de aplicanți. Aceștia ar fi trebuit să fie naturalizați și să poată să își exprime votul în acest an electoral. Gama de blocaje administrative include: mărirea taxelor legate de naturalizare, interpretări restrictive privind perspectiva contribuției sau a dependenței aplicanților în vârstă sau a celor cu dizabilități.
Cel mai important și elucidant pas al administrației Trump în a limita sau cel puțin de a intimida votul cetățenilor deja naturalizați a fost însă deschiderea în acest an electoral a unui nou departament dedicat eforturilor de denaturalizare. Revocarea naturalizării pe baze procedurale a existat în trecut doar ca excepție rară. Spre exemplu, în cazuri în care se descoperea post factum că aplicantul ar fi mințit și făcuse parte din organizații naziste sau a comis alte crime împotriva umanității. În ultimii 50 de ani au existat mai puțin de 150 de cazuri. Sub administrația Trump denaturalizările au crescut deja cu 600%. Administrația a cerut anul trecut 207.6 milioane de dolari pentru un nou departament, a cărui unică misiune este de a investiga cât mai mulți cetățeni deja naturalizați, în încercarea de a denaturaliza în jur de 700,000 de cetățeni. Aspectul îngrijorător al acestui exercițiu (ce vizează toți cei 23 de milioane de alegători naturalizați) este crearea unui precedent prin care cetățenia americană nu mai este un drept irevocabil, ci devine un statut negociabil (depinzând de intențiile și interpretările celor la putere).
Percepția electoratului american asupra imigrației evoluează
Polarizarea politică nu reflectă atitudinile electoratului și aceste alegeri vor marca nevoia unei reveniri la masa negocierilor pentru ambele partide, oricare ar fi rezultatul alegerilor. Sprijinul pentru soluții simpliste, radicale se disipează întărind vocile moderate. Deși diviziuni substanțiale rămân asupra imigrației, sondajele implementate de Centrul de Cercetare Pew pe o durată lungă semnalează o schimbare importantă, o pondere mai mică a alegătorilor din ambele tabere care percep noii-veniți ca o amenințare la adresa valorilor americane. Majoritatea electoratului american este acum de părere că imigranții consolidează prin contribuțiile lor societatea americană. În alegerile prezidențiale din 2016 există o ruptură viscerală pe această temă între susținătorii Trump vs Clinton asupra diversității rasiale și etnice a națiunii și asupra imigrației. În 2016, doar 46% din alegători considerau că imigranții contribuie la consolidarea societății americane în timp ce 50% erau de părere că aceștia amenință obiceiurile și valorile țării. În 2020, 60% din alegătorii americani spun că noii veniți întăresc societatea, în timp ce doar 37% îi mai consideră ca o amenințare.
Atât susținători ai republicanilor, cât și ai democraților sunt mult mai predispuși acum să susțină un nivel migrațional și nu blocarea totală a acestuia. Percepția pozitivă a crescut substanțial în rândul democraților de la 71% între susținătorii Clinton în 2016 la 84% în rândul susținătorilor Biden. Inclusiv în tabăra susținătorilor Trump balanța înclină în aceeași direcție, de la 19% în 2016 la 32% în 2020 sprijin în favoarea imigrației. Această evoluție a percepției electoratului american indică un posibil sprijin bipartizan pentru o reformă coerentă a imigrației. Chiar dacă Trump nu vede riscurile izolării politice, membrii republicani ai legislativului și liderii moderați ai partidului vor avea de ales în a se distanța de acesta sau a rămâne țintuiți cu un bloc electoral predominant caucazian cu tendință demografică descendentă și îmbătrânită. Oricare ar fi coloratura noii administrații, folosirea capitalului de încredere obținut la urna de vot ar trebui să prioritizeze o reformă depolitizată a imigrației ca exercițiu de negociere și compromis democratic.
Ambele partide ar avea de câștigat din promovarea unei reforme bipartizane, din identificarea intereselor naționale în abordarea rațională a criteriilor și mecanismelor de gestionare a imigrației legale și depășirea acestui moment de polarizare viscerală cu impact alarmant asupra prestigiului și imaginii de sine a societății americane ca „națiune a națiunilor,” clădită pe eforturile și ingeniozitatea majorității covârșitoare de imigranți ce au ajuns mai de mult sau mai recent pe continentul american.