This article, available only in Romanian, deals with the need to identify and promote a living pantheon of distinguished Romanian-American intellectuals and public figures as role models of well-anchored contributing members of American society. The article was first published in Revista Cultura in October 2018:
Cum putem regândi azi o comunitate imaginară construită social și capabilă să capteze nevoile identitare ale unor oameni răspândiți prin lume, așa cum este emigrația română? Cum putem cultiva solidaritatea în așa fel încat reprezentanții acesteia să se perceapă incluși și să se regasescă în exerciții identitare compatibile cu lumea prezentă?
Pe 17 octombrie 2018, la Ambasada României în Statele Unite a fost organizată Gala „100 pentru Centenar” pentru a celebra contribuția de excepție în cultură și știință a unor personalități de origine română.
Ministrul pentru Românii de Pretutindeni, NataliaElena Intotero, și Ambasadorul României la Washington, George Maior, au conferit distincții de onoare unora dintre cei mai importanți membri ai diasporei românești în Statele Unite: dr. Rodica Bărănescu, prof. Adrian Bejan, dr. Adrian Bot, prof. Theodor Damian, dr. Michael Horodniceanu, dr. Alexandru Mărmureanu, Alexandra Nechita, prof. Dan Nicolae, prof. dr. Eliot Sorel, dr. Marius Stan și prof. dr. Victor Velculescu.
Evenimentul face parte dintr-o inițiativă pentru onorarea, în an centenar, a 100 de emigranți români care, prin succesul profesional obținut, contribuie la promovarea imaginii țării peste hotare și se impun ca modele într-o comunitate răspândită pe un întreg continent. O comunitate segmentată generațional în valuri successive ale emigrării, cu reflexe și afilieri politice, profesionale și culturale foarte diverse, și care nu a reușit să își actualizeze un panteon complet al personalităților reprezentative.
Nevoile de apartenență, de autorealizare, recunoaștere, cât și cele estetice și spirituale, constituie esența piramidei nevoilor umane, așa cum au fost descrise de Abraham Maslow. Aceste nevoi devin uneori acute în procesul dezrădăcinarii culturale și sociale. Remarcile laureaților galei de la Ambasada din Washington au trădat nevoia unui spațiu al memoriei, în care să poată avea loc reafirmarea identității culturale, recunoașterea lor și reconfigurarea apartenenței la comunitatea în care își regăsesc rădăcinile. Aceste platforme de regăsire a identității lingvistice și a afinităților culturale sunt necesare în marile capitale și în orașe unde există comunități importante de români.
La împlinirea unui secol de la Marea Unire, comunitățile emigrației au uneori forme de afirmare identitară mai apropiate de lumea secolului trecut, unul al enclavizării religioase și lingvistice în construcții etnice lipsite de interacțiunea cu alte culturi. Asemenea „platforme identitare”, bazate exclusiv pe congregații religioase, trebuie dezvoltate pentru a permite identificarea unui profil cultural specific, capabil să intre într-un dialog deschis cu alte culturi din țările adoptive ale diasporei.
Conceptul nostru identitar trebuie adaptat dinamicii vieții urbane, comunicării publice prin mass media, și trebuie însușit prin acte de diplomație publică. Benedict Anderson, în cartea sa despre „comunități imaginate” descrie socializarea istorică și rădăcinile nevoii de apartienență la o națiune.
Procesele istorice din perioada modernă, caracterizate de teritorializarea religiilor, declinul marilor monarhii, impactul presei în dezvoltarea literară a limbilor de stat și conceperea timpului prin prisma identității nationale, ne oferă un orizont istoric al propagării sentimentului apartenenței la națiune, iar acest sentiment rămâne un exercițiu imaginativ în perpetuă transformare. Din punct de vedere organizațional, avem dificultăți în articularea unor mecanisme funcționale, care să perpetueze public profilul românului bine integrat, cu succes profesional și păstrător conștient al valorilor ce l-au format. Nu este vorba aici de o lipsă a afecțiunii față de țara și cultura de proveniență a acestor oameni, ci de lipsa unui cadru instituționalizat în care ei să devină mentori ai generaților următoare de români, formatori de opinii și repere morale în dezbateri publice cu impact asupra diasporei și a proceselor dificile de aculturalizare. Viața publică și culturală a țării rămâne auto-referențiala, nu se adresează nevoilor a milioane de oameni ce își duc existența peste hotare. Istoria experienței emigrării trebuie abordată de instituțiile culturale ale statului și validată printr-un dialog public care să contureze profilul și dilemele majore ale diasporei.
Apropierea dintre administrația românească și cei din diaspora nu ar trebui să aibă loc doar cu ocazii speciale, cum este sărbătorirea Centenarului, ci trebuie integrate într-un efort susținut prin parteneriate cu instituții locale reprezentative diasporei. Aceste organizații pot crea piloni identitari și modele publice de profesionalism și „de excelență” pentru o populație uneori margnializată, atât în țara de origine, cât și în comunitățile adoptive. Fără o instituționalizare apolitică a unor organizații care să devina „portavocea” diasporei, riscăm să pierdem contactul cu realitatea a milioane de români.
Este nevoie ca intelectualii diasporei să nu fie doar somități adulate postum sau închise în „turnurile de fildeș” ale Universităților americane, ci să aibă o prestanță publică recunoscută, ca formatori de opinii, catalizatori în dezbateri publice, promotori ai spiritului românesc ca o resursă valoroasă pentru societatea adoptivă.
Totodată, ei sunt necesari și în spațiul public românesc, ca personalități credibile și capabile de a face cunoscute perspectivele diasporei, experiența și problematica ei. Mulți dintre acești intelectuali își au sorgintea în primele generații de emigranți români care s-au confruntat cu dilema integrării sau a mimetismului față de cultura adoptivă.
Frecvent, cei din a doua generație realizează incongruența, având sentimentul „nonapartenenței” atât la țara adoptivă, cât și la cea de origine, pe care o și cunosc prea puțin. Din asemenea motive, cea de-a doua generație de emigranți întâmpină dilema selecției segmentare a identității culturale, un proces riscant, expus manipulării prin surse de informare îndoielnice.
Tineri marginalizați, fără modele pozitive, sunt deseori victimele retoricii identitare fundamentaliste, devenind cu ușurință protagoniștii unor scenarii de afirmare antisocială. Dimpotrivă, exercițiul unei narațiuni publice integrative (a unei identități pozitiv ancorată în contribuții atât în țara de origine, cât și în cea adoptivă) se constituie ca un exercițiu ce poate oferi emigranților șansa de a se imagina și a se integra pozitiv în ambele culturi, ca purtători ai unui bagaj cultural unic, demn de aprecierea societății gazdă. Indentificarea oamenilor de valoare din diaspora, poziționarea acestora ca mentori în profilele lor de expertiză sunt necesare pentru exercițiul identitar, imaginea țării și, posibil, chiar și pentru securitatea acesteia.
România nu se află într-un colaps demografic. Aceste resurse umane există și sunt poate chiar mai bine plasate în apărarea intereselor țării acolo unde sunt. Întrebarea este dacă și în ce mod aceste resurse mai pot fi captate într-un exercițiu cu repercusiuni pozitive pentru imaginea și diplomația românească.